Cine crede că e greu să mai ai astăzi succes de casă cu o piesă de teatru care are doar două personaje nu ia în calcul importanţa distribuţiei. Reprezentaţia magistrală susţinută de Gérard Depardieu şi Vladimir Putin a avut un succes de critică remarcabil şi a ţinut cu sufletul la gură pe toată lumea.
Ca într-un film stupid de bun de la Hollywood, personajul principal, care fuge de băieţii cei răi, obţine brusc, dintr-o propoziţie adăugată în scenariu, salvarea de la colegul său de platou, care-i oferă un paşaport nou-nouţ. Cu ochii în lacrimi, lumea ar mai putea afla, dacă se face partea a doua a filmului, că mama lui Depardieu era, de fapt, rusoaică şi că el a fost pierdut, la vârsta de un an, într-un sătuc francez, în vreme ce părinţii săi, soldaţi în armata sovietică, se întoarceau acasă, după război, făcând un ocol prin Franţa.
Bref, am văzut o situaţie care ne arată din nou, în van, că nevoia de bufoni şi butaforie este parte a zestrei noastre genetice.
Dar povestea celebrului actor are şi o latură mai puţin explorată – poziţionarea artistului în societate, la stânga sau la dreapta spectrului politic. Fiindcă trăim în Québec, vedem cum fantoma stângii este ţinută artificial în viaţă, preponderent de către artişti ţinuţi, la rândul lor, artificial în viaţă prin subvenţii pompate, preponderent, de stat. Care stat este şi el ţinut în viaţă, tot artificial, prin impozitele plătite de noi toţi.
De la Golden Globes şi Oscars, la mai modestele manifestaţii carrés rouges, vedem constant discursuri de stânga de câte ori un actor apare prin preajmă. Toate astea ne fac să credem că actorii sunt de stânga, că nu le este indiferentă soarta celor nevoiaşi.
Nimic mai fals. Confundăm marfa cu ambalajul.
Discursul actorilor, adică arta, este de stânga. Actorii nu. Doar actorii proşti sunt de stânga. Actori mari, foarte buni, sunt de dreapta. E suficient să vă uitaţi la conturile lor bancare. La casele lor. La maşinile lor. Nu-i vedeţi în Hyundai. Ei nu se îmbracă la GAP. Ca să înţelegeţi mai bine, când un actor rosteşte propoziţia Walmart este un exploatator care omoară micii producători, impunând preţuri mici de achiziţie, avem de-a face cu o formă de artă. Altfel, când artistul nu e în faţa unei camere de filmat, Walmart reprezintă, pentru el, tipul ăla cu tricou roz cu care joacă golf şi care a reuşit să facă -2 la ultima gaură.
O altă problemă care ar trebui discutată este de ce opiniile artiştilor sunt mai importante decât ale oamenilor de rând? De ce televiziunile le cer lor părerea şi nu cheamă în studio oameni simpli, de pe stradă? Cu ce este mai competent Guy A. Lepage în a aborda o problemă socială sau economică faţă de mine sau de dumneavoastră? Ca un exemplu: Depardieu dă lecţii guvernului despre impozitare, dar el a părăsit şcoala la 13 ani, după ce a petrecut mai mult timp pe stradă decât în clasă. Marguerite Duras, care i-a oferit primul rol, a spus că, în acel moment, Depardieu nu ştia să scrie şi să citească. Asta nu-l face un actor mai puţin bun, dar nici nu-l plasează în vreo mare poziţie de specialist.
Este uşor să fii de stânga când conturile bancare sunt pline. Când vinzi o casă în jurul cifrei de şapte milioane de dolari, aşa cum a făcut premierul Pauline Marois, discursul de stânga nu-ţi face greaţă. Poţi, la o adică, aşa cum a făcut actualul preşedinte al Franţei, François Hollande – şi el un tip care are cu ce să-şi cumpere şampanie – să spui că-i urăşti pe cei bogaţi.
Pentru că da, masele îi urăsc pe cei bogaţi. Mai puţin pe bogaţii care-i critică pe cei bogaţi.
Ni se ridică tensiunea când vedem că PDG-ul de la Royal Bank câştigă 11,2 milioane de dolari pe an. În acelaşi timp, masele aplaudă frenetic când Carey Price încasează 6,5 milioane pe an, iar dacă Scott Gomez ar fi jucat bine, nu ar fi avut probleme cu salariul lui de 7,3 milioane de dolari. Căci şi hocheiştii sunt nişte artişti.
La concertul de la Montréal, Madonna a avut încasări de 3,45 milioane într-o seară. Dar asta nu face ca masele de stânga să se isterizeze şi să o denunţe că nu vrea să-şi împartă bogăţia. Ca o curiozitate, veniturile Madonnei din turneul MDNA, din 2012, au fost de aproape 285 de milioane de dolari. Poate am eu o problemă, dar, prin comparaţie, mi se pare că PDG-ul de la Royal Bank e prost plătit.
Nu vreau să spun că artiştii nu au voie să facă bani, dar vreau puţină decenţă când mi se dau lecţii de solidaritate.
Între marele om de stânga Depardieu şi un rechin financiar care-şi ţine banii în Bahamas nu este decât o diferenţă de paradis fiscal. Şi poate una de toleranţă la frig. Se pare că francezul e mai rezistent.
