După cum e cutuma în presa românească de la Montréal, s-ar cuveni să arăt aici cum ne-au implorat cititorii, clienţii şi partenerii noştri să revenim la publi- carea ziarului de două ori pe lună. Câţiva au făcut greva foamei, alţii şi-au dat foc ori s-au legat cu lanţuri în faţa redacţiei; doar cei mai rezervaţi s-au limitat la lumânări, bileţele la Zidul plângerii, descântece.
Ei, iată că a venit vremea să vă dăm vestea cea bună (cu regret că trebuie să umbrim anunţul reînceperii meciurilor din Cupa Stanley): din ianuarie 2013, Pagini Româneşti va apărea de două ori pe lună, aşa cum a mai făcut-o înainte, timp de ani buni. Pentru cei care au venit mai recent în Canada, s-ar cădea să precizez că, într-o altă perioadă de câţiva ani, ziarul a fost chiar săptămânal.
Cât despre conţinut, îmi pare rău, dar nu mai am mandat să abordez subiectul. Am decis ca, după 12 ani în funcţia de redactor-şef (mai precis, de la înfiinţarea ziarului), să dau drumul la scaun şi să las pe alţii mai tineri. Dar n-a ieşit după cum am vrut: funcţia a fost preluată de cineva care, ca vârstă, stă pe-o cracă vecină. Nu-i nimic, tinerii mai pot aştepta, doar au toată viaţa înainte. Unde-s vremurile când noi eram ei?
Pentru cei care cred că rolul meu la ziar a fost unul pur decorativ, întrucât foarte rar am semnat vreun articol, pot să confirm că lucrurile stau întocmai. La fel se întâmplă şi cu (adesea) pletosul care flutură un lemnişor în faţa orchestrei, dar n-ar pune (al naibii) mâna pe un instrument, sau cu regizorul care sforăie cu ifos în fotoliul inscripţionat.
Ce-a fost bine şi ce-a fost rău în anii aceştia? Dincolo de munca multă, la care am pus umărul toţi, perfect a fost ce s-a făcut după capul meu, iar restul, dezastru! Mai bine că nu ştiţi ce şi cum. Am avut, însă, mare noroc să lucrez cu oameni de o extraordinară calitate, cărora vreau să le mulţumesc (după mama şi Dumnezeu, se-nţelege) pentru inteligenţa, deschiderea, generozitatea, ţinuta lor. Dacă nu era ziarul, probabil nu i-aş fi cunoscut, iar faptul că s-au iţit în drumul meu a însemnat lumină, viaţă.
Aş mai nota că e grozav de greu să încerci calitate în condiţiile mizere în care se desfăşoară munca la un ziar comunitar. Şi, fiindcă studiile mi le-am făcut în jurnalism, pot spune că ştiu ce înseamnă calitate, asta am studiat. Unul dintre exerciţiile cu care ne-am spart măselele, ani de-a rândul, la şcoală era să luăm câte un număr de ziar sau un jurnal de actualităţi (radio, TV) şi să le facem mai bune. Toate, absolut toate erau /sunt perfectibile, după criteriile profesiei, dar calitatea se vedea imediat, în funcţie de cât de mult era de modificat.
Prin urmare, mi-e cât se poate de clar că Pagini Româneşti nu a ajuns niciodată să fie o publicaţie bună. Îmi vine însă în minte vorba aceea şugubeaţă, atribuită lui Creangă: “Ştiu că sunt prost, dar când mă uit în jur, prind curaj”.
Încă mai penibil decât ce se întâmplă în presa comunitară este balaurul care terciueşte presa din ţară. La vremea când am plecat, mass-media noastră crescuse frumos, în cei 10 ani de după Revoluţie. Era, în general, vitează şi ţinea la libertatea ei. Anii din urmă au însemnat o descreştere abruptă, pentru cele mai multe publicaţii – de la tabloidizare la aservire economică şi politică, niciun viciu n-a rămas neexplorat. Cuget că noile generaţii care trec prin facultatea mea au hrană pentru teze nesfârşite.
Ca să n-o lungesc, mă limitez la o reverenţă în faţa recentului articol România în chiloţi, publicat de Andrei Pleşu în Adevărul (14 ianuarie 2013). Citez un fragment: “Am dreptul, ba chiar obligaţia să fiu îngrijorat, ca publicist, de «hrana» spirituală care se livrează, până la intoxicare, concetăţenilor mei (…). Nu mi-e indiferent ce sunt puşi să «consume» copiii mei, vecinii mei şi toţi cei care, cu un cuvânt vag dar decisiv, se cheamă «electorat». Ei votează şi hotărăsc, astfel, cine mă va conduce. Şi dacă minţile lor sunt năucite de maculatură, destructurate de manipulări grosolane şi de trivialităţi de gang, mă tem pentru opţiunile lor, de la care atârnă şi viitorul meu”.
Pentru că am adus în discuţie România, e timpul să mă răfuiesc şi cu patronatul, ventilând, “la sfârşit de mandat”, o ingerinţă majoră în activitatea mea la Pagini Româneşti: mi s-au cerut tot timpul prea multe pagini despre politica din ţară, domeniu care ştiu că nu-i interesează câtuşi de puţin pe majoritatea celor stabiliţi aici. Ca să nu dea vina pe pasiunea lui pentru aceste subiecte plicticoase (pe care, în ciuda tuturor protestelor, ţinea să le plaseze chiar în primele pagini!), editorul îmi replica mereu că avem datoria, cât putem, să atragem atenţia, cui putem, că în ţară a reînceput o manipulare grosolană. După rezultatele ultimelor alegeri, mi-e deja uşor să-i dau dreptate.
