În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Ea a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, povestesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti, unde întâmplarea a făcut să fiu coleg de celulă cu primul dintre ei. Pentru a avea o mai bună înţelegere a întregii situaţii, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dictatură comunistă. (George Sava)
După o scurtă vreme, i-am rechemat pe Radu şi pe Laci să mă ajute la confecţionarea unui nou lot de vreo 60-70 de manifeste. Cei doi nu ştiau nimic despre Sebastian Poenaru şi nici el de ei. Un incident datorat insistenţelor lui Puiu (Sebastian Poenaru, n. red.) de a ne hazarda într-o acţiune nebunească m-a adus aproape la exasperare. I-am spus atunci că nu am dreptul să risc mai mult, pentru că în spatele manifestelor se mai aflau câţiva prieteni. A rămas uimit şi mi-am dat seama atunci că m-a scăpat gura. Puiu insista aproape maniacal să diversificăm acţiunea prin alte căi. De exemplu, propunea să ne suim noaptea în turnul din sudul cetăţii medievale a Mediaşului – astăzi monument istoric unde funcţionează radioul local –, ca să desfăşurăm un afiş imens cu Jos Ceauşescu. Mie mi se părea de-a dreptul nebunească perspectiva, cu atât mai mult cu cât aflasem de la cunoscuţi că Securitatea începuse să controleze noaptea, în mod aleatoriu, pe orice trecător care li se părea suspect.
În acea perioadă, văzusem şi eu un alt tip de manifeste apărute prin oraş, mai mici şi mai sumare decât ale noastre, dar multiplicate mai eficient şi răspândite inclusiv pe străzi. Am aflat după revoluţie că fuseseră rodul unui inginer de la Uzina Automecanica din localitate, care, din fericire, nu fusese prins. O altă propunere insistentă a lui Sebastian era să urcăm noaptea pe Casa Sindicatelor – care se afla în piaţa noului centru administrativ al oraşului, lângă Hotel Central, unde Securitatea îşi avea un post de observaţie – şi să-i “tragem” o mustaţă gen Hitler sau Stalin portretului lui Ceauşescu, care trona imbecil într-un imens tablou aflat pe frontonul clădirii. Nu am fost de acord în ruptul capului, dar i-am anunţat pe ceilalţi că l-am implicat pe Sebastian Poenaru în acţiunea noastră.
În dimineaţa de 18 noiembrie, de ziua mea de naştere, am plecat cu noaptea în cap la serviciu, ca să mai răspândesc câteva manifeste. Drumul nu mai era scurtătura uzuală pe care obişnuiam să plec, ci am făcut un ocol pe lângă centrul administrativ, centrul istoric al oraşului şi apoi spre gară. Aveam camuflate manifestele în haine. Am plasat vreo 15 bucăţi chiar în preajma Hotelului Central şi în zona gării – dintre care vreo două în cutia poştală de lângă hotel -, restul direct pe stradă, într-o cabină telefonică din centrul vechi şi pe câteva bănci de pe traseul urmat în drumul spre serviciu.
Asta cred că a fost greşeala care a urgentat eliminarea variantelor speculative din căutările securiştilor. Plasarea repetată a manifestelor în cutiile poştale din oraş probabil că a întărit convingerea poliţiei politice că locul de iradiere a “înscrisurilor cu conţinut ostil orânduirii socialiste” e Mediaşul. Nu Alba Iulia, Sibiul, Sighişoara, Braşovul sau altă localitate din ţară. Am dedus ulterior că, în mod involuntar, am grăbit focalizarea pe Laci, care, după incidentul de la Alba Iulia, probabil că intrase în vizorul Securităţii.
Într-adevăr, în preajma ultimei decade a lunii noiembrie, Laci venise cu treburi de serviciu în fabrica unde lucram şi mi-a zis că e aproape convins că “băieţii” se aflau pe urmele noastre. O vizită suspectă a unor civili la şeful său în birou l-a pus în gardă. I se solicitau politicos nişte informaţii despre un prezumtiv hoţ de la el de la serviciu. “Nu pot să înţeleg cum ne-au identificat”, repeta Laci întruna. Mi se părea un vis urât, pe care-l aşteptam să se termine dintr-o clipă în alta. Ţin minte că m-am rezemat de menghina la care lucram…
În perioada următoarelor 2-3 săptămâni, până la seria arestărilor din prima decadă a lunii decembrie, totul a devenit sumbru, chiar sinistru. În scurtă vreme, ne-a devenit evident că Securitatea ne filează din maşini parcate discret pe lângă casa mea şi bănuiam că suntem, de asemenea, urmăriţi în drumul spre serviciu şi prin tot oraşul. După Revoluţie, am aflat că nişte vecini observaseră şi ei maşinile Securităţii parcate prin preajmă. Câţiva mi-au mărturisit că au început să se teamă, neştiind pe cine fila, de fapt, Securitatea.
După ce ne-am dat seama că am fost identificaţi, am început să ne reîntâlnim, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Încercam să salvăm aparenţele unor întruniri bahice. Într-o seară am mers cu Horea la un bar, urmând să ne întâlnim cu Dan Banea, cu Radu şi cu Laci la mine acasă. Atunci ne-a fost cel mai evident că suntem urmăriţi prin tot oraşul. O maşină cu securişti în civil a plecat aproape la pas cu noi, filându-ne de data asta în mod ostentativ. La întoarcere, pe strada Cojocarilor, fiind pe înserate şi nimeni altcineva prin apropiere, unul dintre cei patru tipi bine făcuţi, care mergeau aproape la pas cu noi, a strigat, fără prea multă convingere, nişte lozinci împotriva lui Ceauşescu. Ceilalţi trei s-au prefăcut că-l mustră: “Taci, mă, să nu te auda cineva”. Se dădeau drept simpli oameni sătui de regim. Era însă clar că ne incitau. L-am tras scurt de mânecă pe Horia, ca să nu se prindă în joc. Când am ajuns în preajma casei, în parcarea din spatele primăriei am surprins un tip rezemat de o Dacie roşie, care vorbea cu gura lipită de un aparat walkie-talkie. În mod sigur confirma că intraserăm în zona sa de filaj. Într-o seară, cu vreo săptămână înainte de ieşirea asta, împreuna cu Horia, am ars la mine în pivniţă indigourile, colile ministeriale şi un rest de câteva zeci de manifeste. Ulterior am aruncat şi liniarele şablon.
Cel mai greu mi-a fost să o avertizez pe mama. Am încercat să o menajez, spunându-i că probabil aveam doar impresia că suntem urmăriţi. Mi-a zis că avusese mereu presimţirea asta şi, chiar dacă s-ar fi opus, ştia prea bine că n-aveam cum să fiu altfel decât tata. Nu mi-a reproşat nimic, dar mi-a zis că ştie că nu-i mai rămân decât rugăciunile…
Pe la sfârşitul lui noiembrie – începutul lui decembrie, convins fiind că de acum pot fi arestat în orice clipă, ştiind prea bine că Securitatea va încerca, după dispariţia mea, să-mi distrugă imaginea, scornind poveşti pentru uzul celor care m-au cunoscut – cum că, vezi Doamne, aş fi fost un infractor de drept comun, hoţ, violator, duşman al statului vândut agenturilor străine, bolnav psihic, homosexual etc., conform practicilor consacrate – mi-am zis că merita să încredinţez adevărul unor colegi de serviciu absolut siguri şi anticomunişti convinşi: Lothar Horvath, Udvari Andrass şi un al treilea pe care nu mi-l mai amintesc. Le-am zis că, în caz că Securitatea va lansa, după dispariţia mea, minciunile consacrate de practicile KGB-iste, ei să nu creadă şi să ştie să spună adevărul: anume că am făcut şi răspândit manifeste şi că din cauza asta am dispărut. Culpele de drept comun pe care sunt sigur că le va lansa Securitatea ca să explice dispariţia mea din fabrică vor fi doar paravanul sub care vor încerca să ascundă disidenţa politică, le-am mai zis. Ba mai mult, ca să-mi asigur spatele că nu voi fi chiar ucis – perspectivă care atunci nu părea deloc exagerată – i-am întrebat dacă sunt de acord ca, în timpul anchetei, să le dezvălui numele drept confidenţi involuntari ai faptelor mele.
Le-am zis că lor nu au ce să le facă, iar în caz că le vor forţa mâna, acuzându-i de tăinuire, să spună că nu m-au luat în serios şi au crezut că vreau doar să mă fălesc.
Au acceptat, iar după o vreme de la arestarea mea au fost chemaţi în biroul şefului de secţie ca să confirme dacă, într-adevăr, m-am confesat lor. Au zis exact ce i-am învăţat eu şi, deşi erau cu inima strânsă, au scăpat. Nu au avut ce să le facă, fiindcă ar fi extins prea mult sfera cercetărilor. Dat fiind precedentul de la Braşov, Securitatea nu avea niciun interes să facă să vuiască fabrica pe astfel de subiecte. În schimb, în Bucureşti, în timpul anchetei, am simţit că anchetatorul meu era vizibil contrariat de faptul că povestea noastră a “răsuflat” şi că nu vor mai putea face cu mine chiar orice. “Şi ai fost tu în stare să ne faci una ca asta?”, m-a întrebat anchetatorul, în timp ce şi-a aprins, nervos, o ţigară.
Simţeam că era doar o chestiune de timp până să ne aresteze. Mă întrebam doar dacă o vor face după Sărbătorile de iarnă sau înainte. Marţi, în seara de 5 decembrie, în jurul orei 22, am primit un ciudat telefon de la şeful secţiei mecano-energetice, inginerul Fodor. M-a întrebat dacă vin a doua zi la serviciu, pentru că sunt rugat să dau Miliţiei nişte informaţii despre un furt care se întâmplase, chipurile, în secţia sculptură-cristal, unde eram mecanic de întreţinere. Era acelaşi tertip folosit şi în cazul lui Laci. Mama devenise bănuitoare. Ca şi mine, ştia prea bine că, deşi ne aflam în raporturi corecte cu inginerul Fodor, acesta nu mă sunase niciodată acasă, în cei 6 ani în care i-am fost subaltern. Cu atât mai puţin la o oră atât de târzie. Am încercat s-o menajez, zicându-i că ştiam despre acel furt şi că, dacă pot ajuta Miliţia cu ceva, o voi face negreşit. În realitate, înţelegeam prea bine că nu era vorba de niciun furt. Mai târziu, am dedus că şeful meu fusese solicitat să intermedieze, prin telefonul ascultat, informaţia esenţială, cea care-i interesa pe securişti în mod special: să ştie dacă mai sunt acasă, dacă nu am fugit cumva. A doua zi aveam să aflu şi de ce: în acel moment, Laci fusese deja arestat şi le era teamă că voi încerca să fug cumva din oraş. (va urma)
