Arestarea şi drumul la Bucureşti

Citește și

În dimineaţa de 6 decembrie, când am plecat la serviciu, eram convins că nu o să mă mai întorc. M-am uitat îndelung la mama, încercând să par cât mai încrezător şi mai natural. Când să trec de pe strada mea printre nişte blocuri, am văzut o Dacia albă, parcată chiar pe trotuar, în aşa fel încât să-mi blocheze trecerea. Pe atunci erau puţine maşini, nu văzusem niciuna care să parcheze aşa; era destul loc la marginea carosabilului. Din Dacie au coborât nişte indivizi în paltoane, care m-au întrebat dacă sunt Coman Horaţiu şi m-au rugat să-i urmez. Doi dintre ei ţineau în permanenţă o mână în buzunar, probabil ar fi folosit pistolul în caz că mă opuneam. Am făcut pe nedu­meritul, întrebând de ce. Au repetat povestea cu infor­ma­ţiile pe care le-aş putea da pentru identificarea prezum­ti­vului hoţ. Se foloseau de parava­nul miliţiei oficiale ca să evite, pe cât posibil, orice indiciu al omniprezentei poliţii politice.

La ora 6:45 dimineaţa, la sediul Miliţiei din centrul oraşului, mi-au dezvăluit adevăratul motiv al prezenţei mele acolo. Un individ, aşezat sub un tablou imens cu Ceauşescu, m-a întrebat ce mai fac. Am zis că nimic inte­resant. “Lasă, lasă, zi-ne ceva interesant pentru noi. De exemplu, ce-ţi mai fac prietenii?”, mi-a zis el. Între timp, ceilalţi trei intraseră şi ei în cameră. “Zi-ne ce mai fac Ţompi Laci, Cocoş Radu, Cocoş Horia, manifeste, Alba Iulia, Sibiu, Sighişoara, Mediaş…”

- Publicitate -

Am constatat, în scurt timp, că ştiau deja mai multe decât îmi imaginam. Nu-şi puteau închipui că habar       n-aveam de arestarea lui Laci cu două zile mai înainte, în 4 decembrie. Mi-am dat seama apoi că nu mă mint. Că e foarte probabil ca unele detalii concrete să le fi obţinut de la Laci, prin maltratare. După vreo oră jumătate de joacă de-a şoarecele şi pisica, mi-am zis că nu prea mai am ce să ascund, că esenţialul îl ştiau, aşa că am recunoscut că am făcut manifeste contra regimului. După care au urmat interogaţii nesfârşite.

Pe la ora 10:00, m-au anunţat că o echipă va pleca la mine acasă, pentru percheziţie. Mă neliniştea nespus soarta maică-mii. Ulterior am aflat că mama s-a purtat cu un calm desăvârşit, deşi, în timpul percheziţiei, securiştii au lansat ameninţarea că, în faţa gravităţii faptelor pe care le comisesem, ar putea fi cazul să scoată şi parchetul.

Am rămas singur cu securistul Onea, singurul pe care l-am putut identifica dintre anchetatorii din Mediaş. Era inconfundabil: blond şi cu mustaţă. Încerca să mă convingă să regret fapta, altfel consecinţele puteau fi deosebit de grave. Nu am dat curs deloc sfaturilor sale tactice. Pe la ora 14:00, am constatat că intrase în cameră un mare grangur din Securitate, tot blond, bine făcut, îmbrăcat într-un pardesiu. După poziţia automată de drepţi pe care au luat-o ceilalţi anchetatori, am dedus că era o căpetenie din sistem. Uitându-se cu ură la mine, i-a întrebat pe ceilalţi: “{sta e?”. Apoi, rezemat cu spatele de teracotă, m-a întrebat dacă acuma mai fac pe curajosul. N-am zis nimic, stăteam jos şi mă uitam la el. Încurajat de rânjetele aprobative ale subalternilor, s-a uitat pe unul dintre manifestele recuperate şi s-a enervat subit: “Uite ce scrie banditu’ aicea: Securişti, facem apel la raţiune, fiţi solidari cu poporul şi nu cu…”, după care s-a întors spre mine şi m-a întrebat cu ură vadită: “Cum îţi închipui tu, mă’ banditule, că am putea noi să-l trădăm pe tovarăşul Ceauşescu pentru nişte duş­mani ai poporului ca voi? Cum? Răspunde! Ori aici nu mai faci pe curajosul?! Ce-aveţi, mă’, cu tovarăşul Ceauşescu, bandiţilor? Hai, spune!”

- Publicitate -

Când am văzut că şi ceilalţi începuseră să rânjească, mi-am zis că, orice ar fi, esenţialul trebuie să-l afle direct de la sursă. “Cum adică, ce avem cu Ceauşescu? Păi asta-i viaţă? Cozi, lipsuri de toate felurile, osanale zilnice”, i-am replicat. “Bă, tu unde te crezi aicea?”, m-a întrerupt căpetenia cea mare. “Dacă nu taci, îţi zbor dinţii din gură cu cărămida asta din teracotă”. Tocmai se mişcase bucata de care se rezema. Mi-am zis că măcar au aflat ceea ce ar fi trebuit să afle până la urmă. Toată ziua au continuat cu întrebările, iar eu cu declaraţiile scrise. Nu ştiam exact ce şi cât aflaseră de la Laci. Ce, cum, când, cu cine etc.

Pe la ora 19:00, am auzit o voce sfătoasă de bucu­reştean, care întreba zorit, în timp ce urca scările, spre camera unde eram anchetat: “E gata coletul?” Habar n-aveam că despre mine era vorba. După ce mi-au pus cătuşele, mi-au zis să mă ridic şi să-i urmez. M-au urcat într-o maşină Aro şi am ieşit pe poarta Miliţiei. Credeam că mă vor duce la Securitatea din Mediaş, dar au luat-o înspre ieşirea din oraş, direcţia Sighişoara. În gând, anti­cipam deja că mă vor duce la Securitatea din Braşov, dar, pe la ora 9-10 seara, am lăsat şi Braşovul în urmă. Atunci mi-am dat seama de adevărata destinaţie: Bucureştiul.

După ce trecusem de Predeal, au oprit maşina ca să-şi facă nevoile şi m-au întrebat dacă vreau să urinez şi eu. Tot timpul ăsta am avut cătuşele pe mâini. Le-am zis că da,  m-au coborât din maşină, dar n-aveam cum să-mi desfac sliţul de la pantaloni. Iniţial, mi-au dezlegat doar cătuşa de la mâna dreaptă. Până la urmă, şi-au dat seama de penibilul situaţiei şi securistul care ţinea de mâna cealaltă m-a desfăcut la ambele mâini. De abia atunci am realizat că, în ziua aceea, începând de la ora arestării şi până aproape de miezul nopţii, n-am urinat deloc şi nici n-am băut vreun strop de apă. Timp de 17-18 ore, nici n-am simţit nevoia. Parcă fusesem anesteziat.

Pe la 2-3 dimineaţa, am ajuns în Bucureşti, la sediul Securităţii Statului, Direcţia de Cercetări Penale. Acolo, lucrurile au mers ca pe bandă rulantă: dezbrăcarea, control amănunţit, până şi în gaura fundului. Am fost apoi deposedat de şireturi, de ceas etc. În altă încăpere, un alt securist mi-a făcut “protecţia muncii”, m-a repartizat la celula 8 şi mi-a zis: “Bă, ţine minte, celula 8! Şi aicea nu se vorbeşte neîntrebat, nu se cântă, nu se fluieră, ai înţeles?” Apoi au urmat pozele pentru dosarul penal, din faţă, din lateral, amprentele, după care am fost însoţit de doi gardieni, cu bastoane în mâini, la celula 8. Izul de puşcărie, mirosul, coridoarele şi celula, luminate continuu, şi liniştea nefirească mi se păreau ireale.

În celula nr. 8, în care am fost repartizat, am găsit un individ adormit, care abia catadicsise să-mi arunce o pri­vire. Celula măsura doar câţiva metri pătraţi şi avea în total 4 paturi, câte două suprapuse de fiecare parte, cu un mic spaţiu între ele şi un WC de tip turcesc în colţ. Am adormit buştean. Peste câteva ore, la 5 dimineaţa, trezirea. Colegul de celulă se trezise mai devreme şi fredona, încet, ceva incredibil pentru mine: refrenul din piesa Starway to Heaven, de Led Zeppelin. O dată, de două ori, de trei ori şi tot aşa. Am întredeschis ochii, să văd dacă n-am visat cumva urât, că mă aflu unde mă aflu. Nu, era adevărat. Dar cum e posibil un Stairway to Heaven atât de insistent? M-am uitat mai bine la cel care patrula neîncetat prin celulă. Credeam că se ţicnise de la bătăi, de la izolare…

“E inuman ce fac aştia cu noi, inuman”, mi-a zis el, după care mi-a întins mâna şi s-a prezentat: Vulpe Graţian, din Zalău. Era student la Cluj şi a fost arestat deoarece, împreună cu unul dintre colegii săi (pe care-l poreclea Psycho), desfăşurase o pancartă contra lui Ceauşescu. Au fost imediat arestaţi, după care n-a mai ştiut nimic de ceilalţi. Exact ca şi mine. Nu ştiam ce s-a mai întâmplat cu ei. Ne-am împrietenit, ridicându-ne moralul când reveneam din anchetele care, la început, se succedau aproape fără întrerupere. Uneori şi de două-trei ori pe zi.

Arpacaşul era mâncarea de bază. La fel, un ceai slab dimineaţa, un colţ de pâine neagră şi o supă chioară peste zi. Nu puteam înţelege cum colegul de celulă putea mânca cu o asemenea poftă terciul ăla. Îmi era de ajuns să mă gândesc unde mă aflu, să-mi revină dorul şi îngrijorarea pentru soarta mamei, pentru ceilalţi amici implicaţi, ca să ajung să-mi piară toată pofta de mâncare. Luam doar trei linguri, cât să am ceva în stomac, după care i-l dădeam lui. Preferam să fac flotări din când în când, ca să nu mă anchilozez în acea celulă de câţiva metri pătraţi. (va urma)

- Publicitate -
- Publicitate -
On continue de se protéger!

Ultimele articole

Uciderea parlamentarului britanic David Amess, un act terorist potrivit poliției

Poliţia britanică a calificat drept act terorist uciderea deputatului conservator David Amess, înjunghiat vineri, eveniment ce redeschide în Marea...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -