Intervenţia militară a Franţei în Mali, începută la 11 ianuarie anul acesta, a luat multă lume prin surprindere. Ea a fost însă considerată foarte repede ca o soluţie inevitabilă pentru a împiedica transformarea crizei locale maliene într-o criză regională, care putea conduce la o destabilizare a continentului african.
Mali, cu o suprafaţă de peste 1,2 milioane de km2 şi cu peste 15 milioane de locuitori (90% musulmani) a fost o colonie a Franţei, între 1883 şi 1960. Cu o economie predominant agricolă, Mali este compusă din mai multe etnii, din care cele mai importante sunt bambaras, în centrul şi sudul ţării (28%), şi tuaregii (cca 10%), numeroşi în nordul deşertic, în zona numită Azawad (800.000 km2).
Tuaregii se află într-un conflict endemic cu celelalte etnii, presărat cu mai multe revolte ale tuaregilor, încă de la începutul secolului al XX-lea. Conflictele au crescut în intensitate după declararea independenţei Republicii Mali în 1960, dar mai ales în ultimii ani.
Într-adevăr, la terminarea crizei din Libia, la care mulţi tuaregi au participat ca luptători, fie într-o tabără, fie în alta, ei au revenit în Mali şi s-au înrolat în Mişcarea Naţională de Eliberare a Azawadului (MNLA), o organizaţie politică şi militară înfiinţată în 2011.
MNLA a declanşat operaţii militare contra armatei maliene la 17 ianuarie 2012 şi a avut ca aliat trei mişcări islamiste: AQMI (Al Qaida în Maghrebul islamic), Ansar Dine (Apărătorii Islamului) şi MUJAO (Mişcarea pentru unicitate şi jihad în Africa de Vest).
Desfăşurarea conflictului a înclinat balanţa de partea rebelilor, mai ales după lovitura de stat care a dus la înlocuirea preşedintelui ţării, la 22 martie, şi la retragerea armatei maliene din nord.
La începutul lunii aprilie 2012, MNLA şi islamiştii anunţau controlul tuturor localităţilor din Azawad, între care cele mai importante erau oraşele Gao şi Tombuctu. Aşa încât, la 5 aprilie 2012, MNLA declara că încetează defi-nitiv ostilităţile şi a doua zi proclama, unilateral, independenţa Azawad-ului.
Conflictul militar s-ar fi transformat poate într-o confruntare politică de uzură, dar islamiştii nu s-au mulţumit cu declararea unilaterală a independenţei – obiectivul central al MNLA. Ei au vrut să introducă charia – legea islamică – în noul stat nerecunoscut pe plan internațional și a cărui populaţie era majoritar ostilă extremismului religios. Or MNLA dăduse publicităţii anterior, în martie 2012, o declaraţie edificatoare: “Republica pentru care ne luptăm este bazată pe principiile democraţiei şi laicităţii”.
Neînţelegerea dintre MNLA şi islamişti a devenit conflict armat din iunie 2012 şi s-a soldat, până la începutul lui 2013, cu înfrângerea MNLA şi cu preluarea de către islamişti a tuturor oraşelor importante din Azawad, unde au introdus charia în forme extreme.
Dar nu s-au mulţumit nici cu asta. Au continuat ofensiva spre sud, ameninţând să cucerească până şi capitala ţării, Bamako. Iar după cum arată chiar numele mişcărilor lor, islamiştii vizau şi mai departe, tot vestul Africii. Bulgărele de zăpadă ameninţa să devină o avalanşă.
Acesta e momentul în care primul ministru malian a cerut sprijinul militar imediat al Franţei, care a declanşat drept urmare Opération Serval. Francezii, cu forţa lor de şoc aeriană şi cu aproximativ 2.500 de militari la sol, au reuşit să inverseze raportul de forţe. În colaborare cu armata maliană, ei au eliberat Gao, capitala Azawadului, şi Tombuctu. În oraşele trecute sub control malian se instalează treptat unităţi militare de supraveghere din Niger, Ciad, Senegal etc., sub egida Uniunii Africane. Mai complicat stau lucrurile însă cu un alt oraş important din nord, Kidal, reluat de la islamişti de către MNLA.
Militarii francezi au fost primiţi cu bucurie de populaţia din oraşele eliberate, cerându-li-se chiar să nu părăsească Mali după încheierea operaţiunilor militare, fiindcă islamiştii, refugiaţi în munţi, s-ar putea întoarce. Comunitatea internaţională sprijină şi ea, logistic şi material, Operaţiunea Serval, dar conflictul are destule necunoscute. Cât va dura? Dacă se va prelungi, care va fi reacţia opiniei publice franceze? Ce urmări va avea el asupra relaţiilor interetnice din Mali? La Tombuctu, populaţia majoritară s-a dedat deja la acte de răzbunare împotriva minoritarilor arabi şi tuaregi, consideraţi toţi islamişti extremişti.
Şi fiindcă am amintit de tuaregi, vor continua aceştia lupta lor pentru independenţă? Sau pentru drepturi naţionale lărgite, însă în cadrul statului malian?
Acest din urmă obiectiv ar fi avut poate o şansă în plus, dacă lupta lor nu ar fi fost confiscată de aliaţii islamişti şi deviată spre o cauză religioasă care le era străină. Un ultim fapt ne îngăduie să presupunem că şansa aceasta ar fi putut deveni reală: francezii au intrat marţi, 29 ianuarie, în Kidal şi au lansat guvernului central un apel la dialog cu grupurile înarmate din nord, care combat extremismul islamic şi sunt de acord cu integritatea statului malian.
