Une étude de la firme KPMG publiée lundi révélait que 60% des Américains regardent maintenant la télévision avec un deuxième écran à portée de main, qu’il s’agisse d’une tablette électronique, d’un ordinateur portable ou d’un téléphone intelligent.
Citatul de mai sus e luat dintr-un articol semnat de Hugo Dumas şi publicat pe site-ul lapresse.ca Québechezii, mai scrie autorul, sunt şi ei pe val, urmând aceeaşi direcţie. Ce-i mână pe toţi aceşti oameni să stea cu nasul în două sau mai multe ecrane consecutiv?
Nevoia de a comenta în direct – pe Facebook, de exemplu – un serial sau orice altceva le atrage atenţia la tv. Impresia că părerea lor contează.
Ecranul mi se pare, de departe, o obsesie a contemporaneităţii – nu doar americane – care face din ce în ce mai multe victime. Şi nu mă refer la cercul vicios, denunţat de vocile cumpătate, al sedentarismului şi obezităţii, ci la impresia unora că pot regăsi acolo sensul vieţii lor. Nevoia de a scoate capul din gloată prin apariţia – oricât de scurtă, oricât de iluzorie – pe un ecran cât de mic conduce deseori la fapte smintite, ba chiar la crime sângeroase.
Ecranul face şi desface, în ziua de azi, ţinut pe braţe de atotputernicul Internet. E purtătorul unui vis de Cenuşăreasă, al zdrenţelor preschimbate în rochie de bal. Ecranul îţi stă mereu, binevoitor, la îndemână, nu trebuie decât să găseşti ceva inedit de făcut: să dansezi precum caii, să ceri votul oamenilor pentru ca prietena ta să te iubească, să te sinucizi sub ochii tuturor.
Nevoia de ecran e atât de mare încât nici oamenii serioşi, cei care ne conduc destinele, nu-i scapă. Journal de Montréal a publicat recent un reportaj în care 7 aleşi montrealezi sunt fotografiaţi în timpul unei şedinţe, utilizându-şi laptopurile. Dintre aceştia, 4 erau pe Facebook.
Preşedintele Consiliului Municipal a reacţionat, aflăm dintr-un alt articol (publicat de lapresse.ca şi semnat de ziaristul Karim Benessayeh), afirmând că va cere o părere juridică în acest sens. Adică au aleşii voie să umble pe Twitter sau pe Facebook în timpul şedinţelor au ba? Din punctul de vedere al preşedintelui, aceasta poate fi o lăudabilă formă de comunicare cu cetăţenii.
Conform articolului citat, o altă problemă îl preocupă pe şeful aleşilor: cu ce drept ziaristul declanşator al scandalului şi-a permis să fotografieze ecranele celor din sală? Nu cumva le-a atins astfel dreptul la intimitate? Dacă erau acolo informaţii personale? Avem aici dovada că până şi democraţia sare să salveze onoarea ecranului…
În România, nu doar anonimii în căutare de faimă, ci şi vedetele de tot felul sunt contaminate de acest microb. E de mirare ce se poate vedea la televizor: confesiuni senzaţionale, detalii picante din viaţa de cuplu, răfuieli, dovezi de sarcină şi naşteri, despărţiri şi împăcări. Mai mult, când nu mai e loc la tv, vedetele se îngrămădesc pe Facebook, ca tot omul de rând, să mai dezvăluie câte ceva din misterul aurei lor.
Dar, ca să închei în ton vesel (haz de necaz, mai bine zis), să spun că, la români, din subcategoriile obsesive, de departe locul întâi îi revine siliconului. La forma de plural (incorectă, dar populară): silicoane. Nu intru bine pe un site de ştiri românesc fără să fiu copleşită de atotprezenţa acestui cuvânt. Precum voinicul din poveste, silicoanele vedetelor cresc şi se luptă cu piepţii rochiilor, săvârşind minuni de vitejie în direct la tv sau cu ocazia diverselor evenimente mondene. Silicoanele sunt în competiţie permanentă, sunt măsurate, cântărite, lăudate, fotografiate. Până şi bebeluşii visează să primească o pereche la majorat.
Mă întreb dacă nu va ajunge să fie votată, în curând, o lege, care să oblige pe toată lumea la un implant cu silicon. De vină pentru asta trebuie să fie tot americanii, că ei au o întreagă Silicon Valley.
