Integrare sau deznaţionalizare?

Mulţi dintre românii aflaţi în afara graniţelor ţării au o piatră pe inimă. Fie au plecat furioşi pe România, fie dezgustaţi şi dornici să înceapă “o nouă viaţă”. Acesta este adevărul şi recunoaşterea lui este un prim pas spre a ne lămuri cu noi înşine.

Dar exerciţiul de sinceritate trebuie început de la originile supărării fiecăruia. E vorba de furie şi dezgust faţă de tot ce reprezintă ţara natală sau doar faţă de un sistem ilegitim, perpetuat după cei 45 de ani de comunism?

Un domn pe care l-am întâlnit acum câteva luni pe Aeroportul Pierre Elliott Trudeau îmi spunea că, pentru el, “România este un capitol încheiat”. De abia păşise în Canada, împreună cu soţia şi cu băieţelul lor de vreo doi ani. Numai Dumnezeu ştie ce experienţe nefericite avusese şi cât de mult îşi dorise să plece defi­nitiv din ţară. N-am intrat în detalii, deşi omul părea dispus să se destăinuie. În fond, conta doar hotărârea lui, întrucât factorii generatori ai acesteia nu sunt greu de intuit – probabil degra­darea socială, lipsa de perspective pentru cel mic etc. Nu vom afla poate niciodată dacă, mai târziu, domnul în cauză va regreta hotărârea pe care a luat-o sau dacă se va felicita în faţa oglinzii, în fiecare dimineaţă, pentru inspiraţia de care a dat dovadă. Însă am întâlnit şi vom mai întâlni alţii ca el, plecaţi la drum cu mari speranţe şi ajunşi, peste ani, într-una din situaţiile descrise mai sus.

Ei sunt ceea ce putem denumi generic “emigranţii sociali” – oameni cu o situaţie materială bună şi chiar foarte bună la momentul plecării, dar pu­ternic traumatizaţi de sălbăticia socială românească. Din nefericire, ei sunt primii tentaţi să rupă toate punţile propriilor copii cu ţara în care s-au născut, considerând vitală “naşterea din nou”, în societatea de adopţie.

O parte din aceşti oameni ar putea fi reîntorşi sufleteşte cu faţa către România, dacă li s-ar cere, în mod oficial, iertare pentru că au fost obligaţi să-şi ia lumea în cap. Sigur, acesta este doar un vis, în condiţiile în care autorităţile de la Bucureşti au avut şi au cu totul alte preo­cu­pări, mult mai “pragmatice”. Consecinţa este că micuţii lor, ajunşi în diferite colţuri ale lumii pe vrafuri de bagaje, nu vor mai vorbi, la maturitate, limba română.

Spre deosebire de greci, italieni, unguri şi alte naţio­-nalităţi, mulţi dintre români sunt expuşi la pierderea identităţii. Asta într-o lume în care se pune accentul pe identitate şi pe asumarea ei corectă.

Dar mai putem identifica uşor în străinătate categoria celor care au dezvoltat un complex de inferioritate faţă de occidentali, în general. Ei se manifestă prin imitarea mode­le­lor pe care şi le-au luat şi privesc cu stânjeneală şi dispreţ tot ce le aminteşte de propriile origini. Ştiu că niciodată nu vor fi la fel cu cei în ţara cărora au venit, dar vor tânji mereu după asta, sperând fără temei că acumu­lările cantitative vor duce la salturi calitative. Una ca asta n-ar fi posibilă decât la Marx, după cum bine zice actorul şi oratorul Dan Puric.

În fine, mai este categoria “pragmaticilor”, a celor care nu se obosesc să-şi înveţe copiii limba română, considerând că destinul lor oricum nu se va mai intersecta cu România. O mare greşeală, de altfel, pentru că, la o anumită vârstă, copiii au “prostul” obicei de a pune întrebări şi de a-şi căuta propria identitate, uneori chiar şi prin lăzile cu “vechituri”. În plus, din câte mi-a fost dat să constat până acum, occidentalii apreciază interlocutorii bine instruiţi, care-şi afirmă cu tărie identitatea, şi nu pe cei care şi-o ascund cu grijă sub pat, pentru viitoare nopţi albe.

În mod cert, viaţa printre străini nu este floare la ureche, indiferent de nivelul de trai pe care l-ai dobândit în timp. Sunt mulţi aceia care visează ca, la un moment dat, să o ducă la fel de bine din punct de vedere material în ţara în care s-au născut. Am cunoscut şi oameni care se întorc la obârşie ca să-şi trăiască anii bătrâneţii, după ce au muncit şi şi-au crescut copiii într-o altă lume.

De aceea şi din nenumărate alte motive, imposibil de redat din pricina lipsei de spaţiu, nu cred în “rupturi definitive”. Vremurile se schimbă şi, odată cu ele, şi percepţia noastră asupra realităţii.