În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Ea a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, povestesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti, unde întâmplarea a făcut să fiu coleg de celulă cu primul dintre ei. Pentru a avea o mai bună înţelegere a întregii situaţii, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dictatură comunistă. (George Sava)
Anchetele au durat vreo 10 zile, cu o mică întrerupere, în a patra sau a cincea zi. Probabil că anchetatorii ţineau legătura cu cei din Mediaş, pentru a verifica pe teren informaţiile pe care le obţinuseră de la noi. Exasperant era faptul că nu ştiam ce declaraseră partenerii mei de acţiune. De fapt, nici măcar nu ştiam dacă ceilalţi au fost aduşi şi ei la Bucureşti.
Într-o zi, în timpul uneia din puţinele dăţi când ne scoteau la aer, într-o alveolă de beton, acoperită cu plasă de sârmă, unde ne roteam în cerc pe un spaţiu de 8-10 metri pătraţi, mi s-a părut că aud vocea lui Sebastian Poenaru. Le-am cerut colegilor de celulă să tacă pentru câteva clipe. Auzeam vocea lui Sebastian răzbătând din când în când dinspre unul din birourile aflate la primul sau al doilea palier. După revoluţie, Sebastian mi-a confirmat că şi el a fost adus la Bucureşti şi că a fost eliberat cu o zi înaintea noastră.
Treptat, am ajuns să bănuiesc că tactica anchetatorului meu era să dea impresia că ştie mai multe decât ştia în realitate. încrucişau declaraţiile şi mi le fluturau pe sub nas, zicându-mi că ştie şi de Poenaru Sebastian şi de Cocoş Radu, ce-a făcut acesta atunci şi acolo… şi de Ţompi Laci, care ar fi zis aşa şi pe dincolo… Era clar că tot aşa procedau şi cu ei. Niciodată nu-mi arăta concret ceea ce spuseseră ceilalţi. Mă muncea gândul dacă nu ar fi fost mai bine să neg totul, chiar cu riscul bătăilor şi presiunilor psihice. Eram derutat de faptul că nu ştiam exact dacă s-ar mai merita să neg ceva, din moment ce elucidaseră esenţialul. îmi amintesc că pe Horea Cocoş, fratele lui Radu, l-am “scos” cu toţii, de parcă ne-am fi înţeles: am lăsat de înţeles că era un “original”, care a venit cu noi la Sighişoara, motivat doar de posibilitatea de a bea câteva beri.
Prin a şasea sau a şaptea zi a investigaţiei, anchetatorul începuse să mă ameninţe că, dintre toţi, eu o să mă aleg cu pedeapsa cea mai mare, din cauză că am fost unul din cei doi iniţiatori şi am acceptat să facem manifestele chiar la mine acasă. Mă ameninţa că nu o să scap fără 15 ani de detenţie. îmi zicea că eu am fost capul, lucru pe care nu l-am negat nicio clipă. Când ameninţător, când brusc concesiv, anchetatorul lăsă să se înţeleagă că, dacă voi regreta – cum? în ce fel? cu ce preţ? nu-mi spunea niciodată -, s-ar mai putea face ceva. Nu i-am dat nicio secundă impresia că aş fi dispus să abjur. Mă temeam însă pentru soarta mamei. Dacă aflaseră că ştia de manifeste? Ba mai mult, că ne şi încurajase indirect?
După revoluţie, după ce-am putut pune cap la cap cele aflate, pot spune că o bună parte din identificarea celor implicaţi a fost făcută în perioada filajului casei mele. Am rămas stupefiat când îşi extinseseră întrebările asupra unor prieteni care nu fuseseră implicaţi în povestea asta: “Lasă că ştim noi cine e cel în hanorac verde, care te-a vizitat în data de…” sau “cel care a fost la tine cu soţia în seara zilei de…, ştim deja de la x sau de la y…” “Ştim şi de prietenul tău de la Bistriţa…” Acesta din urmă mă sunase acasă în timp ce eram anchetat la Bucureşti. Dorea să-mi propună să fac revelionul împreună cu el şi familia. Mama, deşi ştia prea bine că telefonul era ascultat, a izbucnit în plâns, zicându-i prietenului meu că poate nu mă va mai vedea niciodată, pentru că “pe Horaţiu l-au arestat ticăloşii aştia”. Nu-i mai păsa de consecinţe. Asta am aflat-o de-abia după ce m-am întors acasă, însă atunci nu-mi puteam explica cine dintre ceilalţi vorbise despre amicul din Bistriţa. La fel fusese cazul cu un alt amic ce mă vizitase acasă, împreună cu soţia, în timp ce eram arestat, fără să ştie de manifeste şi nici de ceea ce se întâmplase între timp. Ulterior, mi-a povestit mama că au plecat şocaţi şi cu ochii în lacrimi. încet – încet, Securitatea strângea informaţii pe toate căile, şi despre noi, cei implicaţi în răspândirea manifestelor, dar şi despre ceilalţi, care nu ştiau nimic. Erau supecţi doar pentru faptul că-mi erau prieteni. Devenisem contagios…
Mama mi-a povestit ulterior că, în timpul arestării mele, s-a rugat zi şi noapte, aproape fără întrerupere. Nu a mâncat mai nimic, iar atunci când a făcut-o a fost mai mult la insistenţa rudelor. Tot în această perioadă a simţit că majoritatea cunoscuţilor au început să o evite, cu discreţie. La corul bisericii unde cânta, se făcea adesea gol în jurul ei, iar unele rude şi vecini au întrerupt orice relaţie cu ea. Solidaritatea firească a fost înghiţită de teama semenilor din jur. Polonia se afla pe alt continent…
Un alt coleg de celulă a fost Gabriel Cocârlă, din Bucureşti, de 21 ani. El a fost adus în celulă la vreo 4-5 zile după mine. Ajunsese pe arestul Securităţii pentru că acceptase să ţină la el acasă o întrunire cu nişte tineri ce doreau să organizeze ceva împotriva lui Ceauşescu. Din păcate, se pare că au avut un delator infiltrat printre ei.
Începând din 16 decembrie, nu am mai fost deloc anchetat, ceea ce mi s-a părut ciudat. înainte eram anchetat şi de câte două-trei ori pe zi, iar dintr-o dată s-a lăsat liniştea. Nu aveam de unde să ştiu că la Timişoara începuse revoluţia. Securitatea nu mai avea acum timp de noi. Altele erau priorităţile ei.
Ultimele cinci zile fără anchete ne-au permis să ne cunoaştem mai bine între noi, cei care eram în aceeaşi celulă, şi ne-a revenit umorul. De la o poveste la alta, am ajuns să uităm unde suntem. Ţin minte că, la un moment dat, am izbucnit în râsete. Imediat, s-a deschis brusc uşa de la celulă şi un “dobermann” ne-a întrebat, agitând ameninţător bastonul, “bă’, voi unde vă credeţi aici? Vreţi să vă schimbăm regimul?” Deşi de-abia ne puteam abţine râsul, am tăcut cu toţii, ca să-l vedem odată dus şi uşa celulei închisă. O vreme, l-am mai simţit trăgând cu urechea, pe lângă uşă.
În după-amiaza zilei de 21 decembrie, au început să se întâmple lucruri ciudate pentru noi, cei din celula 8. Pe la ora 4, am auzit rafale de arme automate, iar un elicopter, cu un far roşu-portocaliu, a început să se rotească pe cer, undeva, nu departe de noi. Apoi, focuri izolate de arme şi iarăşi a revenit elicopterul, vizibil din când în când printre gratii. Se înserase deja când Gabriel, bucureştean, a zis că niciodată un elicopter nu avusese voie să zboare atât de jos deasupra clădirilor din capitală. Nici măcar în timpul deplasărilor lui Ceauşescu. “În mod sigur se întâmplă ceva în ţară”, a conchis Gabriel.
Speranţe năvalnice au început să mă anime dintr-o dată, după care am căzut din nou în deprimare: “N-am eu norocul ăsta”, mi-am zis. Mi-am luat gândul repede de la vreo revoltă populară, la care tocmai începuseră să spere ceilalţi doi, mai optimişti. Îmi închipuiam că sunetele care se auzeau tot mai rar printre blocuri sunt ecourile bicelor plesnite de tinerii din Bucureşti, în pregătire pentru sărbătorile de iarnă. între timp încetase şi zborul elicopterului.
Pe la 10 seara, începuseră să se întâmple alte ciudăţenii. Liniştea cu care ne obişnuiserăm până atunci în celule şi pe coridoare, la ore înaintate, a fost întreruptă de o cavalcadă nesfârşită de paşi, în toate direcţiile. Era clar că deţinuţii începuseră să fie scoşi pe capete din celule. Interesant era că nu se auzeau nici vorbe, nici ordine sau înjurături răstite. Numai multe serii nesfârşite de paşi. Mă gândeam din nou că se întâmpla totuşi ceva pe afară. La un moment dat, cred că era trecut de ora 11 noaptea, uşa de la celulă s-a deschis brusc şi un gardian, pe care nu-l mai văzusem până atunci, a întrebat cine e Coman Horaţiu. Am răspuns că eu sunt. “La anchetă”, a sunat comanda, după care l-am însoţit pe hol, gândindu-mă că acum urmează “altoiala”. În mod surprinzător, am fost dus într-un alt birou de anchetă, unde mă aştepta un alt anchetator decât cel obişnuit. Până în acel moment, nu mai fusesem anchetat noaptea şi credeam că voi fi bătut pentru informaţii tăinuite şi aflate ulterior.
Spre stupoarea mea, pe un ton aproape blând, securistul m-a întrebat: “Ce zici, vrei să mergi acasă?”. Am rămas cu gura căscată. La orice m-aş fi aşteptat, numai la aşa ceva nu. Când a repetat întrebarea, subli-niind că nu e nicio glumă, am făcut subit legătura cu elicopterul şi împuşcăturile pe care le auzisem din celulă toată după-amiaza. M-am gândit imediat că se întâmplase cu siguranţă ceva, măcar o revoltă populara ca aceea de la Braşov, dacă erau grăbiţi să scape de noi. Am răspuns că da. “Bine, a zis el, vizibil grăbit, atunci şezi şi scrie”. (va urma)
