Presa sportivă din România îl “plânge” (a se citi “îşi râde de”) pe fostul campion mondial de box Adrian Diaconu, pe motiv că ar fi ajuns la sapă de lemn şi căar fi nevoit să muncească pe un motostivuitor la Bell Helicopter. Fără a încerca neapărat să dăm lecţii de vreun fel jurnaliştilor de pe malurile Dâmboviţei, vom spune totuşi că de aici, din Montréal, lucrurile par a se vedea puţin diferit. Adrian Diaconu a ajuns (ajutat şi de un fericit concurs de împrejurări) campion mondial la box, apoi, aşa cum se întâmplă cu toţi campionii, a venit o zi când a pierdut titlul în faţa altui sportiv, mai bun sau mai în formă.
A mai boxat apoi, încercând să revină în vârful ie-rarhiei, iar când a simţit că e momentul unei retrageri onorabile, a înţeles şi a făcut pasul respectiv.
Ce urma? O eventuală carieră în antrenorat, dar poate că Adrian Diaconu nu a simţit vocaţia… Investirea eventualelor câştiguri realizate în afaceri, cu sau fără tentă sportivă, dar poate nici aici Adrian nu s-a simţit, din varii motive, “à l’aise”… Funcţia de primar al Montréalului nu i-a propus-o nimeni, deşi la un mo-ment dat era vacantă… Mai rămânea varianta de a se apuca de muncă, făcând ceva la care se pricepe. Iar Adrian a făcut şi acest pas, angajându-se la o firmă prestigioasă, aşa că, departe de a-l căina, noi îi spunem un sincer “Bravo, Adriane!”. Mai ştiţi cum se spunea pe vremea lui Ceaşcă: mai bine aşa decât să dea în cap la oameni – deşi, pentru un fost boxer, vorba asta sună cam ciudat.
