Cu puţin timp în urmă, un mic articol din LaPresse a zdruncinat încrederea quebechezilor în minunatul lor sistem de sănătate: o femeie din Kuweit a fost operată pe cord, la spitalul Royal Victoria din Montréal, pentru suma de 200.000 de dolari. Incluse în preţ: ambulanţa care a aşteptat-o la scara avionului, cameră privată, traducător aflat la dispoziţia sa 24 de ore din 24, scandal cu rudele care nu voiau pe nimeni în preajma pacientei misterioase şi o lună de spitalizare. Puţin peste 6.600$ pe zi.
Operaţia a avut loc în 2011, dar informaţia a ieşit abia acum la iveală. Fostul, dar şi actualul mi-nistru al Sănătăţii sunt nemulţumiţi. La fel este şi preşedintele Federaţiei Medicilor. Pacienţii quebechezi, care finanţează sistemul, stau între timp pe liste de aşteptare şi, la următoarea declaraţie de impozit, din aprilie, 55 de cenţi din fiecare dolar pe care-l vor plăti se va duce direct în hăul din ce în ce mai adânc al sistemului de sănătate provincial. Din întregul buget al provinciei, Sănătatea a ajuns să mănânce 46%. În urmă cu 20 de ani, ea înghiţea doar 33%.
Relaţia quebechezilor cu sistemul lor de sănătate este marcată de o ambivalenţă pronunţată. Nu cred că printre ei există prea mulţi care să fie fericiţi cu dificultatea de a avea acces la un medic de familie (ca un exemplu personal, în februarie, când am cerut un rendez-vous la medicul meu, l-am obţinut pentru 30 mai), cu orele nesfârşite de aşteptare la urgenţe. Nu mai vorbim de cât de greu este să vezi un specialist sau să faci o operaţie care nu este urgentă.
În acelaşi timp, quebechezii sunt îndrăgostiţi la modul absolut de faptul că sistemul lor de sănătate este gratuit. Faptul că, în condiţiile de mai sus, gratuitatea nu ajută la mare lucru, trece pe planul doi.
Din gratuitate decurge un alt element important: egalitatea. Dacă totul este gratuit, asta înseamnă că bogaţii – mama lor de exploatatori! – nu-şi pot permite să se opereze înaintea mea. Trebuie să stea şi ei la coadă, să-şi frece coatele cu plebea şi cu imigranţii în sălile de aşteptare ale spitalelor de la CSUM sau CHUM.
Din aceste motive – al gratuităţii şi al egalităţii -, cei mai mulţi dintre noi ne-am întâlnit, în sala de aşteptare la urgenţele Spitalului Evreiesc, cu personalităţi marcante ale istoriei şi vieţii artistice quebecheze: Michel Tremblay, Céline Dion, Guy Laliberté, Guy A. Lepage, Patrick Huard, Bernard Landry şi alţii.
Cum? Dumneavoastră nu v-aţi întâlnit cu nimeni? Nici măcar cu o starletă din La Semaine? Ca să fiu sincer, nici eu.
Este un lucru comun că şi cei bogaţi sau celebri se îmbolnăvesc şi au nevoie să meargă la un spi-tal sau să vadă un medic. Dacă niciunul dintre noi nu-i vede, asta înseamnă că egalitatea sistemului este o fantezie.
După cum vedeţi, problema cea mai mare pe care o au sistemele socialiste este să justifice inegalităţile împotriva cărora militează de zor.
Deschiderea sistemului de sănătate către privat ar fi soluţia firească, ce ar conduce la rezolvarea multor probleme din actualul sistem de sănătate quebechez, dar şi canadian, pentru că nici celelalte provincii nu stau cu mult mai bine.
Bogaţii pe care nu-i vedem în sistem sunt absenţi din două motive: fie reuşesc să aibă un acces preferenţial la sistem, fie plătesc în altă parte. Să luăm în calcul, ca fiind mai probabilă, a doua variantă. Danny Williams, premierul provinciei Newfoundland, s-a operat de inimă, în 2010, în SUA. Fostul premier al Québecului, Robert Bourassa, bolnav de cancer, s-a tratat şi el în SUA.
Singura cifră pe care am găsit-o referitoare la turismul medical al canadienilor datează din 2008. În acel an, canadienii au cheltuit 346 de milioane de dolari pentru a se trata în afara ţării. Tot în acel an, Canada a primit 123 de milioane de dolari de la străinii care s-au tratat în Canada. În bazele de date cu articole ştiinţifice despre sănătate, am găsit unul, recent, care deplânge… lipsa articolelor despre turismul medical. O discreţie suspectă când vorbim despre o industrie care, la nivel mondial, a atins o cifră de afaceri de 100 de miliarde de dolari şi care înregistrează o creştere de 20% pe an.
Adevărat, o deschidere către privat ar oferi celor care au mijloacele necesare oportunitatea să se opereze peste rând. Oricum o fac, dar, în loc să-i împingem să-şi cheltuiască banii în SUA, Brazilia sau India, mai bine i-am băga în sistem. La fel şi cu banii kuweitienilor…
Desigur că nu s-ar rezolva astfel toate problemele sistemului. Ştiu că este nevoie de acorduri fine, pentru a face ca sistemul să fie echitabil, să nu fugă medicii către privat etc. Dar sunt convins că am avea mai multe fonduri, am putea aloca mai puţin din buget Sănătăţii, am putea reduce din listele de aşteptare şi am înceta să mai fim fazanii unui sistem care e sublim, dar de care nu putem profita.
