Întrebat pe cine vede ca şef al PDL, între Vasile Blaga şi Elena Udrea, Traian Băsescu l-a indicat pe Emil Boc. Băsescu a motivat alegerea prin aceea că, după 3 ani în fruntea guvernului, într-o perioadă economică foarte difícilă, Emil Boc s-a întors la el acasă, în Cluj, şi a recâştigat primăria oraşului, în timp ce Blaga şi Udrea erau bătuţi cu pietre la Bucureşti. Reamintim că, la alegerile din decembrie 2012, atât Vasile Blaga, cât şi Elena Udrea au părăsit colegiile lor din Bucureşti, pentru a candida în provincie: Vasile Blaga – în judeţul Timiş, iar Elena Udrea – în oraşul Roman. Cei doi au intrat în Parlament prin redistribuire, deşi au pierdut alegerile în colegiile în care au candidat.
Pe 23 martie 2013, Partidul Democrat Liberal îşi va alege un nou lider. Până la acest moment, şi-au anunţat candidatura Vasile Blaga, actualul preşedinte al partidului, şi Elena Udrea, politician controversat – văzută, în general, ca o protejată a preşedintelui Băsescu. Cât din ascensiunea politică a Elenei Udrea se datorează lui Traian Băsescu şi cât propriului ei tupeu şi banilor proveniţi din afacerile soţului, Dorin Cocoş, este foarte greu de cuantificat.
În opinia mea, Elena Udrea este mai curând produsul unei societăţi româneşti complet afone politic, manipulată intensiv de presă şi batjocorită de o clasă politică pusă pe îmbogăţire prin orice mijloace. Pentru 90% dintre politicienii români, intrarea în Parlament este fie o cale de îmbogăţire, fie un paravan de protecţie în faţa legii, fie amândouă la un loc. Nu doar prezenţa Elenei Udrea pe scena politică românească este nefirească, ci şi cele ale lui Gigi Becali, Dan Diaconescu, Radu Mazăre, ca să-i enumăr aici doar pe cei mai gogomani. Însă nu Udrea, Becali sau Mazăre reprezintă problema adevărată a României, cât mai ales lipsa unei mase critice de oameni politici veritabili. Personaje de tipul celor menţionate există în orice sistem politic, din orice ţară, inclusiv aici, în Canada. Vreţi exemple? Uitaţi-vă la televizor, un astfel de individ tocmai a fost exclus din Parlamentul canadian.
Diferenţa este că, aici, leprele şi oportuniştii nu sunt majoritari şi, în orice caz, nu ajung preşedinţi de partid. Pentru mulţi dintre parlamentarii din Occident, politica este o profesie, pe care o practică la fel de onest cum se practică oricare alta. În România, parlamentarii sunt, în primul rând, oameni de afaceri, iar în politică vin doar pentru a-şi conso-lida averile sau pentru a le apăra de rigorile legii.
Aproape orice comparaţie între sistemul politic canadian şi cel românesc este în defavoarea acestuia din urmă. Să luăm, spre exemplu, două cazuri de parlamentari care au probleme cu legea.
Zilele trecute, acuzat de violenţă conjugală şi agresiune sexuală, senatorul conservator Patrick Brazeau a fost suspendat din Senat – cu salariu, ce-i drept -, până ce justiţia canadiană îşi va spune punctul de vedere.
În România, deputatul PSD Ion Stan, acuzat de fapte grave de corupţie, şi-a dat demisia din partid, dar este bine-merci membru în Camera Deputaţilor, participă în continuare la şedinţele Parlamentului şi votează legi în numele românilor care l-au ales.
Vorbim de două lumi complet diferite, una în care cei care încalcă legile sunt pedepsiţi şi o alta în care infractorii votează legi în Parlament, conduc primării, fac parte din consilii locale sau judeţene. Exemplele sunt cu nemiluita.
Nu sunt nici membru PDL şi nici simpatizant al acestui partid. Cei care mi-au pus ştampila de “pedelist” fac confuzie între simpatie şi adversitate. Nu trebuie să fiu neapărat simpatizant al PDL, pentru a fi un adversar al PSD şi al oricărei construcţii politice ridicate în jurul acestui partid, în speţă USL. La fel ca mulţi dintre dvs., am părăsit România alungat de această “adunătură de derbedei” – cum bine i-a descris regizorul Andrei Şerban -, construită, după 1990, în jurul lui Ion Iliescu.
Ideea că un mincinos plagiator este astăzi premierul României, iar un puturos inconştient ar putea să stea mâine în fotoliul de preşe-dinte al ţării mele mă aduce, vorba lui Pleşu, în pragul disperării: “Eu sper să nu ajungă, cinstit vorbind – de dragul patriei, nu de altceva. Altfel, mi-e egal – nu are decât. Dar aş fugi cât văd cu ochii!” (Adevărul, 14 februarie 2013).
Acesta este şi motivul pentru care mă văd obligat să mă uit cu speranţă în curtea PDL. Dincolo de Elena Udrea şi de Vasile Blaga, există în PDL un potenţial de a face politică altfel. Spre deosebire de PSD-ul lui Ponta şi de PNL-ul lui Antonescu, există în PDL oameni precum Emil Boc, Monica Macovei, Cristian Preda şi, mai ales, Daniel Funeriu.
