În căutarea primelor comori

descopera cartiScriitorul francez Jean-Michel Maulpoix schiţa, în elogiul lecturii de care am amintit într-unul din epi­soadele trecute, mai multe piste de reflecţie cu privire la importanţa cărţii în viaţa noastră. Lectura, scria el printre altele, este aidoma unei rela­ţii de prie­tenie cu autorul, este o transpor­tare în alt timp şi în alt spa­ţiu şi o desco­pe­rire de sine (www.maulpoix.net/elogelecture.htm). El ilustra acest ultim punct de ve­dere cu un citat din Marcel Proust din Timpul regăsit : “În realitate, fiecare cititor este, când citeşte (o carte), un cititor în sine însuşi. Opera unui scrii­tor nu este altceva decât un fel de instrument optic pe care acesta îl oferă citi­to­ru­lui spre a-i permite să distingă ceea ce, în absenţa cărţii, el n-ar fi văzut în sine.”

Privind astfel lucrurile, ne vine în min­te unul dintre dialogurile lui Platon,  Me­non. Să ne reamintim din el partea care ne interesează. Socrate şi discipolul său, Me­non, examinează răspunsurile posibile la întrebarea dacă virtutea (în sens larg de vitejie, forţă, curaj, bunătate, cinste etc.) poate fi do­bân­dită prin învăţare, prin practică sau dacă ea îi vine omului din propria natură (aşadar este înăscută) sau pe altă cale. Socrate scoate în prim plan piedicile care stau în faţa unui răspuns sigur, dar, în faţa descurajării lui Menon, el afirmă că, totuşi, cercetarea este posibilă întrucât, în realitate, orice act de cunoaştere este o amintire a ceea ce se află deja în noi. Spi­ritul este nemuritor şi cunos­că­tor a tot şi dacă totuşi omul pare ignorant, ignoran­ţa lui se datorează faptului că a uitat ce ştie. Dar, bine îndrumat, el îşi va reaminti ade­vărul pe care-l are depo­zitat în sine. Şi Socrate îi cere lui Me­non să cheme un sclav spre a-i de­mon­stra, prin intermediul lui, vera­cita­tea a ceea ce susţine.

[pullquote]În realitate, fiecare cititor este, când citeşte (o carte) un cititor în sine însuşi. Opera unui scriitor nu este altceva decât un fel de instrument optic pe care acesta îl oferă cititorului spre a-i permite să distin­gă ceea ce, în absenţa cărţii, el n-ar fi văzut în sine. (M. Proust)[/pullquote]Sclavul, evident, nu ştie carte şi nu are noţiuni de matema­tică. Şi to­tuşi, So­cra­te îl pune să rezolve o problemă de geometrie: cum se poate construi un pătrat cu o supra­faţă de două ori mai mare decât altul care are laturile de 2 cm. Sclavul răspunde repede că trebuie trasat un pătrat cu latura de do­uă ori mai mare, aşadar de 4 cm. So­crate îi arată că un ase­menea pătrat ar avea suprafaţa de 16 cm2 (4×4), deci de patru ori mai mare. Răspunsul e ­greşit. Alte tentati­ve de rezolvare, alte greşeli. Şi atunci So­crate îl pune să traseze diagonala pri­mului pătrat. Sclavul dă imediat răspunsul co­rect, diagonala va deveni latura unui pătrat aşa cum îl pre­tin­de filozoful, de două ori mai mare. Aşa­dar, el a găsit adevărul în propria-i re­flecţie, dar sub asistenţa lui Socrate.

- Publicitate -

Lăsând la o parte continuarea dialogului lui Platon, revenind la raportul dintre cititor şi carte, se poate spune că aceasta din urmă are un rol socratic. Omul care nu citeşte este aidoma sclavului din Menon. Nu ştie că lectura reprezintă pentru el o experienţă fundamentală până când nu se produce – datorită educaţiei, influenţei me­diului înconjurător, şcolii, prietenilor – întâlnirea cu cartea po­trivită. Atunci află că bucuria de a citi nu-i era inaccesibilă, ci doar ignorată. E o mare şansă ca această întâlnire să se producă  la mome­n­tul potrivit, cât mai devreme, în co­pi­lărie sau în adolescenţă.

Dar şi pentru cititorii pasionaţi, întâlnirile cu anumite cărţi şi autori pot deveni memorabile şi formatoare.

Eugen Ionescu răspundea când­va la o în­trebare a lui Claude Bonne­foy despre scriitorii care l-au im­presio­nat, şi măr­tu­ri­sea că printre aceştia se număra şi Proust: “Proust, enorm, fiind­că spunea lucru­ri pe care le re­sim­ţeam şi nu re­­u­şeam să le exprim. De exemplu, s-a întâm­­­­plat să trec prin faţa unei case a cărei fe­­-reas­tră de la bucă­tărie era deschisă şi să simt un miros de pati­-serie ce-mi aducea aminte altceva, care la rândul lui îmi a­mintea altceva etc. Nu ştiam să formulez asta, credeam că este informulabil, până când am citit faimosul pasaj cu ma­dlena.” O comunicare directă între operă şi propria biografie era semna­lată, într-un eseu despre Charlotte Bronté, şi de Virginia Woolf: “A nota impresiile noastre asupra lui Hamlet după o recitire anuală revine la a ne re­dacta propria autobiografie, pentru că, de ­­în­dată ce ştim mai multe despre via­ţă, Shakespeare comen­tea­ză ceea ce ştim”.

Alberto Manguel, în O istorie a lectu­rii, mărturisea că pentru el primele experienţe de viaţă au fost cele legate de lec­­tură: “Experienţa mi-a venit mai întâi din cărţi. Când mai târziu, în viaţă, m-am aflat în prezenţa unor evenimente, împrejurări, personaje similare celor pe care le întâl­nisem în lecturile mele, această (întâlnire) mi-a dat deseori impresia, puţin uimitoa­re, dar decepţionantă to­tuşi, de deja vu”.

Şi Umberto Eco povesteşte, într-o carte de convorbiri cu Jean-Claude Carrière (Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi), că în co­pilărie, după moartea unui unchi legător de cărţi, a avut la dispoziţie o piv­niţă plină cu cărţi, o adevărată comoară de care se bucura ori de câte ori cobora printre ele: “Mă găseam în mijlocul acestor cărţi, care erau extraordinare pentru un copil de opt ani. Totul era acolo spre a-mi trezi inteligenţa, nu doar Darwin, ci şi cărţi erotice şi toate episoadele dintre 1912 şi 1921 din Giornale illustrato dei viaggi.”

Pentru copiii obişnuiţi cu prezenţa căr­ţilor în mediul apropiat, acestea reprezintă cele dintâi teritorii de explorare, în căuta­rea primelor comori din ei înşişi. (va urma)