Titu Maiorescu şi formele fără fond

Nu există obiceiul de a comemora ziua de naştere a lui Titu Maiorescu (15 februarie 1840), precum în cazul lui Eminescu sau Caragiale, deşi importanţa operei lui de critic şi lider de idei pentru cultura românească ar impune o atitudine ceva mai deferentă din partea posterităţii.

S-a născut într-o familie de cărturari, cu ascendenţe rurale din partea tatălui (Ioan Trifu, devenit Ioan Maiorescu, pentru a marca înrudirea sa cu Petru Maior).

Precoce, cu o minte superioară şi echilibrată, pasionat de lectură, Titu Maiorescu a studiat cu succes literele şi filosofia la Berlin şi Paris (licenţă la Sorbona) şi s-a întors în ţară în 1861.

A avut o carieră fulminantă în învăţă­mântul universitar (rector la 23 de ani), în politică (de mai multe ori ministru, începând de la 34 de ani) şi în litera­tu­ră. Împreună cu  I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th. Rosetti a în­fiin­ţat, în 1863, societatea Junimea, ale cărei prestigiu şi autoritate nu au fost egalate până astăzi de nicio altă grupare culturală sau literară. Din 1867, Junimea a editat şi o revistă, Convorbiri literare, care a apărut până în 1944. După mai bine de 50 de ani de întrerupere, ea şi-a reluat apariţia la Iaşi, în 1996.

Pe la Junimea au trecut toate marile nume ale literaturii române, de la Mihai Eminescu, descoperit în 1870, până la Octavian Goga, căruia Titu Maiorescu i-a dedicat un studiu, în 1906.

Titu Maiorescu a murit în 1917, de atac de cord, într-un Bucureşti aflat sub ocupaţie germa­nă, cu convingerea că opţiunea României de a intra în război era greşită. Refuzând să colaboreze cu ocupanţii, el era sus­ţină­torul ideii de neutralitate, spre deosebire de alţi inte­lectuali cu formaţie spirituală germană, precum Ion Slavici sau Petre Carp, partizani ai alianţei cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria).

Opera critică a lui Titu Maiorescu nu e vastă, dar este extrem de percutantă. Se desprind, sub raportul consistenţei, studiile de susţinere dedicate lui Caragiale, în 1885 (Comediile d-lui Cara­giale) şi lui Eminescu, în 1889 (Eminescu şi poeziile sale). Acest din urmă studiu a contribuit decisiv la fi­xarea în posteritate a imaginii poetului, căci Titu Maiorescu, cu prestigiul său incontestabil, a fost cel dintâi care i-a afirmat şi argumentat con­vingător genialitatea.

Dar, în 1889, autoritatea imensă a mentorului Junimii se baza în mare mă­sură pe răsunetul în conştiinţa publică a campaniilor polemice din prima parte a activităţii sale şi, mai ales, a celei declan­şate de articolul-şoc În contra direc­ţiei de astăzi a culturii române (1868).

[pullquote]

“Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de artă frumoasă, /…/ mai bine să nu facem deloc academii /…/ decât să le facem fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi. Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu. /…/ În acest timp, formele se discreditează cu totul în opinia publică şi întârzie chiar fondul ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit.”

(Titu Maiorescu – În contra direcţiei de astăzi în cultura română)

[/pullquote]Acesta îşi păstrează actualitatea şi astăzi, fiindcă, paradoxal, societatea românească se află într-o situaţie asemă­nătoare cu cea din epoca lui Maiorescu şi Caragiale. Şi dacă numele dramaturgului a fost şi este deseori invocat pentru a descrie realităţi şi tipuri sociale de astăzi, înrudite cu cele de pe timpul lui, cel al lui Titu Maiorescu este ignorat de mai toată lumea. Aceasta deşi fundamentul ideologic al comediilor şi momentelor caragialiene, (ca şi al Scrisorilor eminesciene, de altfel) îl reprezintă o teorie maioresciană: aşa-numita teorie a “formelor fără fond”.

La 1868, după “trezirea din barbaria  orientală”, urmând primelor contacte sistematice ale românilor cu Occidentul – prin tinerii plecaţi la studii în străinătate -, România se afla în plin proces de modernizare şi de apropiere de standardele europene. Cam la fel ca România de azi, după experienţa deceniilor comuniste, Maiorescu observa o fractură esenţială în această evoluţie din vremea lui, altminteri legitimă: “Viţiul radical /…/ în toată direcţia de astăzi a culturii noastre este neadevărul /…/ în aspirări, neadevăr în  politică, /…./ neadevăr în toate formele de manifestare ale spiritului public”.

Care este explicaţia acestui neadevăr? Maiorescu susţine că el ar fi venit din asimilarea superficială şi necontrolată a formelor şi aparenţelor apusene. Timpul scurt nu a îngăduit apariţia unor fundamente istorice adânci, similare cu cele din ţările în care s-au dezvoltat acele forme, astfel încât cultura şi societatea românească suferă de o sărăcie de fond: >în aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru /…/. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr /…/.”

Gravitatea constă, în primul rând, în sentimentul de mulţumire cu aparenţele: “Şi primejdioasă în această privinţă nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orice simţire a necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci când au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor”. Soluţia lui Maiorescu (întâi să apară fondul şi abia apoi forma, ca o consecin­ţă) a fost criticată cu argumente rezonabile de mulţi (fondul nu poate apărea decât ca să umple o formă), dar diagnosticul despre automulţumirea românilor cu formele era întemeiat.

Eliminând din discuţie formele care între timp s-au legitimat prin fond (teatrul, literatura, conservatoriile etc.), nu este oare la fel în alte privinţe şi astăzi, când o parte însemnată a elitelor din România importă valori şi instituţii occidentale şi le degradează conţinutul în mod rizibil? Vedem partide politice diferite doar cu numele, doctori cu teze plagiate, vedete tv fără talent, libertatea de expresie transformată în libertatea insultei şi înjurăturii etc. Lipseşte însă autoritatea unui Maiorescu, spre a pronunţa un oportun În lături!, cum a făcut-o într-un alt articol-şoc, publicat în 1886.