Prea multe ziare pentru atât de puţini ziarişti

Fac parte dintre acei oameni care consideră că lucrurile trebuie spuse pe nume, chiar şi cu riscul de a produce supărări celor din jur. Atâta vreme cât nu eşti mânat de motivaţii ascunse şi cât nu denaturezi adevărul, el trebuie spus aproape în orice circumstanţe. Acestea fiind zise, voi proceda în cele ce urmează la o serie de expli­caţii, în speranţa că ele vă vor ajuta pe dvs., cititorii noştri şi clienţii noştri de publicitate, să înţelegeţi cum stau lucrurile cu ziarele comunitare. Cel puţin din punctul de vedere al cuiva care edi­tează de 12 ani un ziar comunitar.

În acest moment, românii din Montréal au şase ziare în limba lor. Nu ştiu cum vedeţi dvs. acest lucru, dar mie mi se pare că sunt mult prea multe. Opinia pe care am auzit-o cel mai frecvent este că piaţa liberă reglemen­tează această problemă: dacă există atât de multe ziare înseamnă că este nevoie de ele şi, mai ales, că numărul mare de români de aici poate să le suporte. Păi tocmai aici este baiul: că nu poate să le suporte. Chiar dacă destul de nume­roasă, comunitatea româ­neas­că de afaceri de la Montré­al nu e destul de puternică pentru a suporta financiar atâtea ziare.

Cu toţii tragem de aceleaşi magazine româneşti, de aceiaşi agenţi imobiliari, de aceiaşi avo­caţi, notari sau medici stomatologi, de parcă ar fi din gumilastic. Cei mai mulţi dintre ei, la sfârşitul anului, constată că au plătit pe publicitate mai mult decât au câştigat de la clientela românească.

În situaţia unor ziare distri­buite gratuit, numă­rul cititorilor e greu de măsurat. Îmi amintesc o vorbă spusă, cu mulţi ani în urmă, de patronul magazinului Bucureşti: “Cel mai vândut produs din maga­-zinul nostru este ziarul Pagini Româneşti. Pentru că este gratis…” În condiţiile în care ziarele “se dau gratis”, este greu să spui care dintre ele “se vinde” cel mai bine. Cere o oarecare pricepere şi mai ales posibilitatea de a măsura impactul pe care unul sau altul dintre ele îl are printre cititori.

Toată lumea (sau aproape) are carnet de şofer şi ştie să conducă o maşină. Cu toate acestea, chiar şi cei care conduc de 30 de ani un autoturism, dacă vor să fie “taxi driver” la Montréal, trebuie să meargă la şcoală şi să obţină o licenţă. La fel, dacă vrei să vinzi case. Cine nu ştie să “vândă” o ca­să?! Cu toate astea, ca să ai dreptul să o faci – în Canada, cel puţin -, trebuie să mergi la şcoală, iar apoi să dai un examen, care nu-i deloc uşor.

În schimb, pentru a deveni mare ziarist comunitar nu ai nevoie de nimic: nici de şcoală şi nici de experienţă. Doar de un calculator şi de un telefon. În rest, poţi fi şi semi-analfabet, fiindcă pentru a face copy-paste nu-ţi trebuie calificare sau cunoştinţe de limba română.

Într-o societate aşezată, lucrurile nu ar trebui să se petreacă tocmai aşa. Este o diferenţă între a fi patron de ziar şi a face, efectiv, un ziar. Prima postură poate fi ocupată de oricine. Chiar nu ştiu să existe pe lumea asta vreo piedică pentru ca cineva să înfiinţeze un ziar. Poate doar eventuale probleme de cazier judiciar, dar nici de asta nu sunt sigur.

Necazul apare însă când patronul se apucă să facă, efectiv, un ziar, fără să aibă vreo calificare sau vreo experienţă în acest domeniu. Fără să vorbească (şi mai ales să scrie) o limbă română corectă şi fără să cunoască cele mai elementare norme deontologice. Este uluitor cât de uşor se neglijează faptul că ziaristul are o responsabilitate faţă de societate.

În ianuarie 1993, eram student în anul al III-lea la Jurnalism, când am îndrăznit să mă prezint la pri­mul concurs de angajare la România liberă. Odată acceptat, de probă, am fost luat de mână de ziarişti ca Roxana Iordache, Gilda Lazăr sau Marius Ghilezan şi iniţiat în tainele adevărate ale profesiei, pentru că una este ce înveţi la şcoală şi cu totul alta e ce găseşti pe teren. “Colegii” mei de breaslă de la Montréal – mare parte dintre ei, în orice caz – consideră că şcoala este un moft, iar de practică ne putem lipsi.

Este foarte uşor azi să faci copy-paste cu articole de pe Internet sau să publici textele diverşilor frustraţi, mai ales că ei nu cer niciun ban pe “opera” lor, dar asta nu înseamnă să faci presă. Un ziar nu este o gazetă de perete, unde fiecare îşi agaţă textele, de-a valma. Orice ziar ar trebui să aibă în spate o echipă de profesionişti, oameni care au fost la şcoala de presă sau/şi au practicat undeva acest lucru.

A lucra însă cu ziarişti profesionişti costă bani, cum la fel costă bani şi să scoţi un tiraj rezonabil sau să ai o grafică decentă. Ajungem, astfel, la problema cea mai spinoasă a presei de la Montré­al: cine o finanţează? Răspunsul este simplu: comunitatea ro­mâ­nească de afaceri. O comunitate care, în loc să fie ajutată, este mai degrabă sufocată de numărul mare de ziare româneşti.

În numărul viitor voi vorbi, cu cărţile pe faţă, despre situaţia financiară de la Pagini Româneşti.

G. S.
G. S.
Absolvent al primei promoţii de jurnalişti de după 1989 (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării - Universitatea Bucureşti), George Sava a lucrat la secţia Politică internă a României libere, din 1993 şi până în 1999, când s-a stabilit în Canada. Happily married, un căţel, câţiva prieteni şi mulţi adversari... de idei.

Ultimele articole

Articole similare