Vorbim despre Comisia Charbonneau, fireşte. O mare telenovelă, în care toată lumea – de la actori şi regizori, până la cei care dau cu mătura – este plătită din banii noştri. Mai precis, ai celor ce cu drag şi spor plătim impozite, într-o parte de lume care-şi zice provincia cea frumoasă.
Nu este nicio îndoială că remuneraţiile pentru această producţie sunt generoase – doar nu vorbim de vreun ştift, ci de o emisiune difuzată pe televiziunea publică din Canada.
Să dăm puţin timpul înapoi, până în 2004-2005. Dacă, la vremea aceea, eraţi în Canada, nu se poate să nu vă amintiţi de Comisia Gomery: o altă comisie de anchetă cu mandat dificil, ale cărei rezultate se văd şi astăzi destul de bine pe scena politică.
Scandalul comanditelor părea la fel de încâlcit cât şi corupţia din construcţii. Rezum, în câteva fraze: era vorba de nişte campanii publicitare conduse de guvernul federal – liberal, la vremea aceea – care propovăduiau pe lângă québechezi avantajele rămânerii în Canada, faţă de opţiunea unui Québec suveran. Guvernul federal cheltuise pentru asta 332 de milioane, în decurs de 6 ani (1997-2003), iar facturile umflate şi deturnarea de fonduri erau ingredientele de bază ale scandalului.
Audierile Comisiei Gomery au fost şi ele televizate. Îmi amintesc foarte clar cu ce uimire priveam curajul şi clarviziunea cu care se formulau întrebările şi se analizau răspunsurile. Deşi lucrurile erau delicate şi nebuloase, am avut constant impresia că anchetatorii se strădu-iesc să se disipeze cât mai puţin, să adune totul către concret, dincolo de senzaţii şi interpretări.
Spuneam că rezultatele se văd şi astăzi: la scurt timp după publicarea concluziilor, liberalii federali au pierdut puterea şi au intrat, ca partid, într-o degringoladă evidentă. Deşi mai mulţi lideri au încercat să adune cioburile, electoratul nu s-a arătat dispus să mai cumpere gogoşi liberale (preferându-le, deocamdată, pe cele conservatoare sau chiar npd-iste). Sigur, timpul vindecă asemenea probleme, iar junele Trudeau pare să-şi tăvălească gogoşile prin zahăr mai mult, aşa că sunt şanse ca liberalii să recâştige, dacă nu puterea, măcar voturi mai numeroase.
După această lungă paranteză, ne întoarcem la oaia noastră. În telenovela Charbonneau este vorba tot de corupţie, iar acţiunea se petrece tot în Québec. Însă ceea ce m-a surprins de la început a fost senzaţionalismul cu care s-a făcut punerea în scenă. Specialişti în problemele mafiei aduşi de peste mări şi ţări (dintre care unul şi-a depus mărturia fără să-i vedem chipul şi cu vocea alterată), înregistrări misterioase cu un individ care-şi pune bani în şosete (şi care, mai târziu, îi vor servi acestuia, în faţa comisiei, ca să iasă dintr-un clinci), fanfaroni care-şi umflă declaraţiile, sub zâmbetul demonstrativ al judecătoarei etc. Ba chiar l-am auzit pe unul dintre anchetatori repetând, de câteva ori: “Deci declaraţi solemn, la televizor, că…”. O recunoaştere involuntară a faptului că nu vorbim atât de o comisie de anchetă, cât de un show de televiziune. Idealurile comisiei sunt frumoase, ne încântă pe toţi, dar mijloacele lasă mult de dorit.
Veţi spune că acest lucru reflectă societatea zilelor noastre şi “evoluţia” ei către tabloidizare. În atât de scurt timp faţă de Comisia Gomery? Posibil, fiindcă azi lucrurile se schimbă cu viteze ameţitoare. Până şi elicopterul Papei Bene- dict a fost un întreg spectacol, ca să nu mai vorbim de mult-suprave-gheatul pântec al lui Kate Middleton.
Când s-a anunţat că o comisie publică va ancheta mafia din primării, m-am gândit – ca tot românul şi, poate, ca mulţi dintre imigranţi – că e un fel de metaforă, un termen generic folosit pentru a desemna corupţia. În România, bunăoară, mafia din primării e colosală: se vehiculează sume ameţitoare pentru diverse aprobări, mai ales privind retrocedările sau încadrările zonale.
Culmea e că mafioţii de aici – mafioţi în sensul propriu al termenului, proveniţi din Sicilia sau Calabria – sunt nişte amatoraşi faţă de “omologii” lor din România, cel puţin dacă judecăm după sumele modeste care se vehiculează în faţa comisiei. Mită în sticle de vin, sute de dolari, mii, zeci de mii sau chiar sute de mii, în timp ce oricine s-a străduit să-şi recupereze, în România, bunurile confiscate pe vremea comunismului, ştie că acolo discuţiile se poartă în jurul unor milioane. De euro.
După cum era de aşteptat, un show nu poate face lumină într-un scandal de corupţie. Show-ul poate face audienţă – şi face. Iar pentru a se apropia totuşi de misiunea comisiei, judecătoarea Charbonneau a cerut prelungirea audierilor. În loc de un an, cât trebuia să ţină povestea (până în octombrie 2013), şefa comisiei cere să se mai adauge încă pe atât… şi jumătate. Încă 18 luni. Pe banii noştri, aţi ghicit.