În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Ea a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, povestesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti, unde întâmplarea a făcut să fiu coleg de celulă cu primul dintre ei.
Pentru a avea o mai bună înţelegere a întregii situaţii, am alternat în această pagină poveştile lor, în aşa fel încât să vă puteţi face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dictatură comunistă. După ce, în numărul din 28 februarie, am prezentat ultimul episod din povestea lui Horaţiu Coman, începând cu acest număr vom prezenta ultimele patru episoade din relatarea lui Radu Cocoş. (George Sava)
La limita cu judeţul Vâlcea, se aude un zgomot puternic de la motor. Şoferul trage pe dreapta şi începe să înjure. Cam la două sute de metri se afla un canton forestier, spre care pornim pe jos; escorta mea spera să găsească un telefon, pentru a-şi anunţa superiorii. Aştept în curte, cu mâinele legate la spate, încadrat de cei doi miliţieni, în timp ce şoferul, îmbrăcat civil, intră să telefoneze. Iese nevasta cantonierului, cu un copilaş de mână, mă studiază curioasă şi întreabă de ce crimă mă fac vinovat de sunt atât de bine păzit. “Nu e treaba ta, femeie”, i se răspunde, răstit. O privesc în ochi şi compasiunea din privirea ei mă face să cred că bunătatea oamenilor nu a dispărut cu totul din ţara asta. Mă întreabă dacă mi-e foame şi spun că nu. Şoferul apare cu un aer victorios, comunicând că a vorbit la Vâlcea, de unde a pornit un echipaj de miliţie pentru a ne prelua. Neexistând telefoane mobile, munca lucrătorilor din aparatul represiv avea de suferit într-o oarecare măsură.
După aproximativ o oră, apare o maşină de miliţie, de la circulaţie, cu girofarul pornit, şi încă o altă maşină, condusă de însuşi comandantul Miliţiei Vâlcea, maiorul Crăciun. Maşina defectă urma să fie remorcată de securiştii din Sibiu. Am rămas impresionat de o aşa mobilizare de forţe pentru un amărât ca mine. Pornim, cu maşina de la Circulaţie în faţa noastră, pentru a ne deschide drumul, eu fiind în maşina comandantului, pe bancheta din spate, la mijloc, încadrat de cei doi din escortă. Stăm înghesuiţi – eu, cu mâinile la spate, în cătuşe, simţind cum încet-încet brăţările îmi intră în carne. Maiorul Crăciun, la volan, mă studiază în oglinda retrovizoare. Aproape de intrarea în municipiul Vâlcea, mi se adresează, pe un ton răstit: “Nu mai strânge din fălci, banditule, pentru că o să am eu grijă să ţi le mut din loc”.
Era trecut bine de amiază când am ajuns la Inspectoratul de Miliţie din Vâlcea, unde am fost legat cu cătuşele de un calorifer neîncălzit, în holul de la intrare. Nu m-au băgat într-o celulă, pentru că deja se vorbise la Bucureşti, de unde venea o maşină a Securităţii după mine. Trecuseră mai bine de 24 de ore de când fusesem arestat şi încă nu urinasem deloc. Cererea mea de a merge la closet i-a pus pe jar pe miliţieni. Se gândeau, probabil, că intenţionam să fug de sub pază. Îi asigur că nu vreau decât să urinez, însă unul dintre ei m-a urmat în cabină. Mă rog ca de Dumnezeu de el să fiu lăsat singur, pentru că, oricum, fereastra cabinei era prevăzută cu zăbrele. Reuşesc, în cele din urmă, să mă uşurez şi imediat mă simt alt om. Iată de ce bucurii simple poţi avea parte când te afli în situaţia în care eram eu.
Îmi reiau locul lângă calorifer. Timpul se scurge lent. Afară, un cer ca de plumb îmi sporea deprimarea. Cei care intrau în clădire mă studiau curioşi, de parcă eram un animal exotic. Nimeni nu m-a întrebat nimic despre manifeste. Mă simţeam abandonat pe acel hol. Mi se oferă propria mâncare, cea luată cu mine în excursie, pe care o refuz. Mi se pune un nod în gât, pentru că îmi aminteşte de acasă şi de părinţi. Reuşesc cu greu să-mi ţin firea.
Sosirea celor doi securişti de la Bucureşti stârneşte o oarecare animaţie în jurul meu. Erau îmbrăcaţi în scurte de piele neagră – şoferul, cu un aer de şmecher de Capitală, în timp ce colegul lui avea o statură impunătoare: masiv, tuns zero şi cu o ceafă foarte groasă. Cred că era în stare să mă strivească dintr-o lovitură. Se procedează la predarea-primirea mea, aidoma unui colet, se face schimb de cătuşe, ca nu cumva să se producă încurcături. În clipa în care miliţianul mai amabil îmi dă jos cătuşele, îmi şopteşte să nu-mi fie frică şi să mă ţin tare. Rămân uluit. Nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile.
După un schimb de priviri, cu un aer plictisit, cei doi securişti cad de acord să-mi lege mâinile în faţă. Sunt apoi urcat în partea din spate a unei maşini ARO. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că măcar voi avea mai mult loc şi nu voi sta înghesuit, ca în Dacie. Privesc pe gemuleţul care comunică cu cabina şoferului, unde se instalaseră cei doi. Şoferul are mâinile ca nişte lopeţi, în care volanul pare un simplu covrig. I se văd zdrelituri pe cei doi pumni imenşi. Acestea mă duc cu gândul la toţi dinţii zdrobiţi care s-au întâlnit cu asemenea ciocane. Nişte bătăuşi perfecţi.
Lumina murdară a amurgului ne surprinde la periferia capitalei. Ziua se scurge aidoma nisipului din clepsidră, spre noaptea nesfârşită. Blocuri de beton, oameni prost îmbrăcaţi, gropi în asfalt, cozile din faţa magazinelor, toate întregesc peisajul cotidian. Tot drumul, am asistat la discuţia dintre securişti, care erau preocupaţi de procurarea cărnii de porc şi a damigenelor cu vin pentru Sărbătorile de iarnă…
Mi se arată cartiere noi de blocuri, pe lângă care trecem în goana maşinii, cartiere prezentate drept o mare realizare a “epocii de aur”. Am impresia că fac parte dintr-un film cu proşti. Destinaţia noastră era sediul Direcţiei a 6-a Cercetări Penale, din cadrul Securităţii Statului, de pe Calea Rahovei nr. 39.
Ajunşi în curtea instituţiei, securiştii nu pierd nicio clipă, mă încadrează şi sunt dus mai mult pe sus, fiecare luându-mă de câte o mână, pe o scara exterioară, până la primul nivel. Parcurgem un coridor întunecos şi intrăm într-un birou. Aici îmi sunt scoase cătuşele de la mâini, pentru a putea să-mi scot toate hainele de pe mine. Aceeaşi procedură ca şi la arestul din Sibiu: mi se uită în gură şi în anus, iar apoi mă îmbrac tot cu hainele mele. M-a surprins liniştea adâncă ce domnea, la acea oră, în întreaga clădire. Mă gândeam că, fiind sâmbătă seara, cei mai mulţi securişti aveau parte de o “binemeritată” odihnă, alături de familiile lor, după o săptămână întreagă de muncă, cu diferite anchete şi dosare întocmite unora ca mine.
Mi se confiscă ceasul, banii (100 de lei), cureaua pantalonilor şi şireturile de la bascheţi. Sunt preluat apoi de un gardian, care îşi face apariţia la semnalul unuia dintre securişti. Aveam să aflu mai târziu că se foloseau de un întreg cod de semnale pentru a comunica între ei – pocnitul uşor din degete, o tuse discretă, şoapte şi multe altele, pentru a-şi atrage atenţia unul altuia; totul, într-o atmosferă de conspiraţie deplină. Încălţat în pâslari, gardianul avea o statură impresionantă. Era probabil un băiat de la ţară, care a îmbrăcat haina cu petliţe mov pentru un salariu lunar la care nici nu visa acolo, la el în sat, unde a abandonat coada sapei pentru bastonul de la Securitate. Spre deosebire de bastoanele celor de la Miliţie, care erau gri, ale ăstora erau albe, dar durerea provocată de ele era la fel de mare, cum aveam să mă conving în curând. Intram în cel mai de temut loc din România de la acea vreme, şi anume în arestul Securităţii Statului de pe Calea Rahovei.
Celula numărul 11 nu se deosebea de celelalte decât prin oamenii pe care-i închidea între zidurile ei. Acelaşi spaţiu strâmt între paturi, acelaşi closet cu tălpi din dreptul uşii, unde puteai fi supravegheat de gardieni în timp ce-ţi făceai nevoile, o măsuţă mică, încastrată în zid, şi o fereastră zăbrelită, cu două obloane vopsite mat, pe care reuşeam să o deschidem cât să-ţi intre două degete şi prin care vedeam afară un zid, cam la un metru distanţă. Din pragul uşii, m-a izbit un miros puternic de mucegai, de care erau plini pereţii. După aprecierile mele, era puţin trecut de ora 22. Lumina din celulă nu se stingea niciodată: un bec chior, protejat de o plasă de sârmă, ardea zi şi noapte, chiar deasupra uşii.
“Mă numesc Cocoş Radu, am 22 de ani, vin din Mediaş şi sunt adus aici pentru manifeste”. Acestea au fost cuvintele mele, adresate celor doi colocatari, alături de care aveam să împart spaţiul strâmt al celulei 11, până în data de 20 decembrie. Cel mai în vârstă era un tip mărunţel, în jur de 55 de ani, frunte înaltă, tâmple albe, cu o privire inteligentă, păşind între paturi îmbrăcat cu pijamaua şi având talia legată cu un pulover. Mi-a întins mâna şi s-a recomandat simplu: Mircea.
M-a condus doi paşi, până la patul de deasupra celui pe care-l ocupa el. Părea că face pe gazda şi nu a lipsit mult să-l aud cerându-şi scuze pentru condiţiile austere în care mă primea. “Stai liniştit, aici nu te bate nimeni”, îmi spune, văzându-mă speriat. Ce altceva să-mi spună bietul om?! Cel de-al doilea coleg de celulă avea în jur de 30 de ani; l-am simţit destul de reţinut la adresa mea. Mi-a spus că se numeşte Cornel şi că este din Timişoara. (va urma)