De la Klimt la steagul secuiesc

Duminică 10 martie, pe la 5 p.m., ieşind noi din pavi­lionul “de sus” al muzeului Belvedere – încă dezbătând pe marginea expoziţiei aniversare Gustav Klimt -, apoi părăsind grădina fostului palat, pe poarta dinspre Prinz-Eugen Straße, ne-am trezit la doi paşi de un mic grup de oameni paşnici, cel mult 20, în ţinută relaxa­tă şi de aparenţă familiară nouă, din mijlocul căruia se iţeau trei ori patru steaguri. Doar două dintre steaguri erau diferite, iar identitatea lor ne era necunoscută.

Curioşi, ne-am apropiat, iar curiozitatea ne-a fost răsplătită imediat ce am privit peste şoseaua lată, spre tro­tuarul de vizavi. Acolo, am constatat cu freamăt patriotic, nu numai că se înălţa clădirea Ambasadei României de la Viena, dar că ea avea şi intrarea păzită de vreo 5 poliţişti.

O doamnă blondă, de vreo 40 de ani, care părea şi şcolari­zată peste medie şi în bună formă fizică, tocmai deschidea portbagajul unei maşini parcate la marginea trotuarului. Am întrebat-o, în engleză, despre ce e vorba. Surprinsă ori de întrebare, ori de faptul că nu mă adresasem ei în germană, m-a rugat să repet. I-am spus: “Care-i scopul acestui mi­­-ting?” A răspuns imediat: “Ah! Este pentru autonomia ungurilor din Transilvania!”

Aşteptându-mi reacţia, m-a privit cu curiozitate sau, cel puţin, aşa mi s-a părut. I-am mulţumit călduros pentru informaţie, apoi am făcut câţiva paşi, îndemnând-o şi pe Cristina să mă urmeze. Deşi ea, în mod evident, ar fi vrut să dialogheze cu blonda. Ajunşi la adăpost de urechile ungurilor autonomişti, i-am şoptit Cristinei: “Hai să plecăm de-aici!”

Chiar atunci ne-a devenit evident că mitingul era pe cale să se dezintegreze. Cristina a luat la ochi doi “coţcari” care plecau cu un steag şi, spre marea mea nelinişte, s-a luat după ei. Am pâsâit-o de vreo două ori, dar m-am oprit, ca să nu atrag atenţia.

„Coţcar” e denumirea codificată, impusă de Cristina, pentru bărbatul ajuns la anii pensiei care, în tovărăşia altuia asemenea lui, dă dovadă de o veselie specifică tinereţii. Primul tandem de coţcari, cel care ne vine în minte când pronunţăm cuvântul, aparţine cercului nostru de cunoştinţe legat de imobilul în care locuim la Montréal. Coţcarii cu steagul păreau mulţumiţi de felul în care îşi petrecuseră după-amiaza de duminică. Aveau aerul unora care-şi spun bancuri. Mergeau fără să se forţeze, dar totuşi repede. Grăbiţi, desigur, să ajungă la casele lor, cu sau fără haltă la o berărie.

Au lăsat-o mai moale când i-a prins din urmă Cristina. Am încetinit şi eu, spunându-mi că e mai prudent să rămână măcar unul în afara focului dezbaterii, pe post de forţă de intervenţie rapidă. După cum îşi suciseră toţi trei gâturile spre steag, am priceput ce i-a întrebat Cristina. Coţcarii păreau cooperanţi.

Întoarsă nevătămată la mine, Cristina mi-a livrat rodul investigaţiei ei: „Este steagul Siebenbürgen-ului”. Ştiam amândoi că asta-i denumirea germană a Transilvaniei. Una care face referire la primele burguri fondate acolo de saxoni, în secolul al XII-lea. Steagul era albastru şi avea o dungă orizontală aurie. Întrebarea care plutea în aer am spus-o eu: „Să fie ăsta steagul secuiesc? ”

Chiar atunci am surprins alţi doi coţcari cu steag îndepărtându-se grăbiţi de locul mitingului, dar pe trotuarul cu ambasada. Steagul lor era unul alb striat cu roşu. M-am mulţumit să le fac o poză, pentru lămurire ulterioară.

***

Amănuntele necesare unei înţelegeri măcar sumare a întâmplării le-am găsit pe Internet. Le dau în continuare, amăgindu-mă că nu sunt eu ultimul care le-a aflat.

Ziua în care am sărit noi dintr-o expoziţie Klimt drept într-un miting „pentru autonomia ungurilor din Transilvania” a fost proclamată recent „Ziua Libertăţii Secuilor”, în amintirea unui eveniment istoric sângeros: pe 10 martie 1854, habsburgii au executat trei secui, lideri ai unei conspiraţii în favoarea înăbuşitei revoluţii ungare de la 1848.

În aceeaşi zi, mitinguri pentru autonomia Ţinutului Secuiesc au fost organizate la Târgu-Mureş, în câteva oraşe din Ungaria şi în 35 de mari oraşe ale lumii, Viena printre ele.

Steagul albastru-auriu este, într-adevăr, acel drapel numit cu consecvenţă „secuiesc” la jurnalele de ştiri din ultimele săptămâni, după ce a fost fluturat recent pe clădiri publice din judeţele Covasna şi Harghita, iar apoi pe clădirea Parlamentului Ungariei, de la Budapesta.

Steagul alb striat cu roşu are ca model emblema liderului tribal ungur Árpád. Aceeaşi emblemă a fost folosită de „Partidul Crucilor cu Săgeţi” (o Gardă de Fier a ungurilor din anii 1935-1945) şi, mai nou, de „Garda Maghiară”, o organizaţie de extremă dreapta din Ungaria, fondată în 2007 şi scoasă în afara legii în 2008.

Secuii din Transilvania, la ultimul referendum, s-au declarat aproape în totalitate unguri.

Includerea acestei relatări în carnetul meu „slovac” nu este motivată numai de întâmplarea că am ajuns la Viena plecând din Bratislava. A mai contat şi amănuntul că, din Slovacia sau din România, problema ungară se vede, în mare, la fel.

Florin Oncescu
Florin Oncescu
Florin Oncescu (n. 1960), autor de proză scurtă şi inginer în industria de aviaţie, stabilit la Montréal în 1995. Volume publicate: "Dispoziţie depresivă" (Ramuri, Craiova, 1994), "La umbra unui enciclopedist" (Omniscop, Craiova, 1999), "Întoarcerea" (Ramuri, 2003), "Ilustrate din America" (Limes, Cluj, 2007) , "Jurnalul lui Sake" (Limes, 2017).

Ultimele articole

Articole similare