Poate că v-aţi întrebat uneori de ce românii din diaspora nu reuşesc să-şi strângă rândurile şi să aibă un cuvânt mai greu de spus în relaţia cu autorităţile din ţara unde s-au stabilit. Eu însumi mă întreb adesori dacă nu cumva avem o genă “rebelă”, care ne împiedică să vedem interesele comune, dincolo de interesul personal.
În România de astăzi suntem parcă mai dezbinaţi ca oricând, trăsătură lesne de constatat încă de la aeroport, pentru cineva care se întoarce în ţară după o vreme. Dezorganizare, agitaţie inutilă, taximetrişti care încearcă să te fure şi câte şi mai câte altele te întâmpină la porţile aeriene ale ţării.
Prin străinătate, românii se cam feresc unii de alţii, pentru a nu avea “surprize neplăcute” şi, de când cu scandalurile din Franţa şi Italia, mulţi evită să spună de unde provin. Când se pune pro-blema constituirii unor organizaţii reprezentative, conaţionalii noştri nu cad de acord. Am observat asta şi în Spania, la începutul anului trecut, atunci când români care trăiesc acolo mi-au mărturisit că există o puzderie de asociaţii, unele aproape “familiale”, cu doar câţiva membri. Mi s-a mai spus şi că în Italia situaţia ar fi similară, individualismul exagerat şi vulnerabilitatea în faţa intereselor politice de tot felul scăzând teribil forţa colectivă a peste un milion de români. Unde mai pui că puţini conaţionali de-ai noştri înţeleg că păstrarea identităţii nu înseamnă petreceri cu mititei, bere şi seminţe de floarea soarelui sau certuri cu vecinii de bloc.
Acesta ar fi, din păcate, tabloul general. Sigur, ceea ce ne scapă din imaginea de ansamblu este firescul. De pildă, performanţele profesionale sau sportive ale unor români stabiliţi în străinătate. Reţineţi, vă rog, că nu folosesc termenul “imigranţi”, ci formula “români stabiliţi în străinătate”. Asta pentru că (încă) foarte mulţi au case părinteşti şi oameni dragi în ţara lor şi pentru că unii, în sinea lor, speră ca, la un moment dat, să revină acasă. În general, românul nu-şi abandonează, cu una, cu două, pământul şi nu confundă lehamitea faţă de conducătorii vremelnici ai ţării cu valorile spirituale moştenite din generaţie în generaţie. Este un paradox, dacă ţinem seama de manifestările din cadrul comunităţilor pe care le-am constituit în străinătate. Şi veţi vedea mai departe, în cadrul articolului, că este într-adevăr vorba despre un paradox.
Întorcându-ne, însă, la performanţele românilor din diaspora, eu nu cred că acestea sunt puţine, ci doar greu de desluşit în hărmălaia pe care suntem obişnuiţi să o facem în jurul nostru. Am avea suficiente motive de mândrie, dacă ne-am face “recensământul” prin universităţile de prestigiu ale lumii sau prin marile companii occidentale. Şi astfel am avea ce comunica altora despre noi înşine. Dar să luăm un exemplu.
După cum ştiţi, în afara cetăţenilor cu paşapoarte româneşti, mai există în Occident şi alţi vorbitori de limbă română. Ei sunt veniţi în special din Republica Moldova, acel teritoriu pe care, încetul cu încetul, ne-am dezobişnuit să-l numim Basarabia. Nu mai folosim nici substantivul comun “basarabean” atunci când ne referim la aceşti vorbitori de limbă română, înlocuindu-l în limbajul curent cu substantivul “moldovean”. O mare greşeală, izvorâtă tot din individualism. Şi aici anii de comunism îşi descoperă efectele perverse – să câştigăm bani cât mai mulţi, să ne cumpărăm maşini şi case, să ne lăsăm copiii să comunice într-o limbă română aproximativă, într-un cuvânt. să ne “integrăm” definitiv, să fim “oiţe” într-o turmă mai mare (apropo de “paradoxul românesc”, evocat mai devreme).
În aceste condiţii, dacă noi nu ne “reperăm” identitatea şi valorile comune, ce să mai aşteptăm de la conaţionali de-ai noştri care au supravieţuit miraculos, din punct de vedere etnic, unei campanii dure de rusificare? Ei se uită derutaţi, când spre românii veniţi din România, când spre “copiii fostei URSS”, cu care se înţeleg perfect în ruseşte.
Aşadar, lipsa de unitate a celor care au trăit în România îi îndepărtează şi pe cei care, dintr-o nedreptate istorică, nu s-au putut forma în graniţele fireşti ale ţării lor. Aceşti români “fără acte” – sau cu acte obţinute doar pentru a călători liber prin Europa – ezită din ce în ce mai tare să-şi asume etnia. Este uimitor cum “moldovenismul” începe să câştige teren, la peste două decenii de la prăbuşirea URSS. Haosul comportamental al românilor de pretutindeni naşte anomalii identitare, imposibil de imaginat chiar şi în vremea stalinismului.
Degeaba suferim în ascuns după “România noastră”, dacă nu ne dovedim capabili să-i dăm o formă morală. Atitudinea românilor faţă de ei înşişi este primul lucru pe care ar trebui să-l schimbăm.
