Constantin Alexandru Rosetti (C.A. Rosetti) a fost activ într-o perioadă în care istoria Principatelor Române a consemnat, pe parcursul a doar câteva decenii, evenimente fundamentale pentru orientarea ulterioară europeană şi pro-occidentală a ţării.
A fost mai întâi Revoluţia de la 1848, cea dintâi sincronizare a românilor cu mişcarea de emancipare socială şi naţională europeană, a urmat Unirea Principatelor în 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi patronată de marile puteri europene, a fost apoi suirea pe tron a principelui Carol I în locul lui Cuza, în continuare Războiul de Independenţă din 1877 şi, în sfârşit, proclamarea Regatului României, în 1881.
Rolul lui C.A. Rosetti a fost, în desfăşurarea acestor evenimente, mai totdeuna unul de prim-plan şi nu e deloc exagerat să-l privim ca pe unul dintre fondatorii României moderne.
S-a născut la 2 iunie 1815, la Bucureşti, într-o familie cu ascendenţi fanarioţi dinspre tată, stabiliţi în Principate la începutul secolului al XVIII-lea, şi cu rădăcini boiereşti autohtone, dinspre mamă. A fost elev la Colegiul Sfântul Sava, după ce primele studii le făcuse în casă, cu preceptori particulari. Familiile boiereşti ale timpului nu puneau mare preţ pe diplome şi cu atât mai puţin pe practicarea unei profesii. Aşa se explică faptul că, deşi din 1845 a urmat la Paris cursurile unor celebrităţi ale vremii (Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz, la Collège de France), C.A. Rosetti nu s-a preocupat să întreprindă studii sistematice, care să fie finalizate cu o diplomă. S-a iniţiat însă în masonerie, devenind membru al lojilor Athénée des étrangers şi La Rose du parfait silence. A fost unul dintre iniţiatorii Societăţii studenţilor români de la Paris, ca o fi-lială a societăţii secrete bucureştene Frăţia, înfiinţată în 1843, împreună cu Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell.
Societatea Frăţia a fost implicată în pregătirea şi declanşarea Revoluţiei din 1848. Membrii societăţii erau afiliaţi la masonerie, deoarece credeau că, în felul acesta, dezideratele lor de unitate naţională şi de transformări sociale vor fi mai bine promovate pe plan european. Un fapt de mică istorie este semnificativ pentru evoluţia lui C.A. Rosetti – ca şi a altor fii de boieri întorşi de la Paris, aşa-numiţii bonjurişti – către modernitatea burgheză şi, de aici, către ideile democratice, în opoziţie cu vechile mentalităţi aristocratice. În 1847, C. A. Rosetti şi doi prieteni englezi, Eric Winterhalder şi Effingham Grant, au deschis o librărie unde vindeau cărţi, şampanie, hârtie şi caşcaval. S-a întâmplat ca o mătuşă din partea mamei (din familia Obedeanu) să vadă din trăsură firma: “Librăria Rosetti & Wintherhalder”. A leşinat (leşinarea era în vremea aceea un mod feminin de a exprima indignarea şi, în general, orice senzaţie dezagreabilă) şi la trezire ar fi exclamat, cătrănită: “Auzi, auzi! Rosetache negustor! Ne-a făcut familia de râs!”
În timpul Revoluţiei de la 1848, C.A. Rosetti a făcut parte din aripa radicală a revoluţionarilor şi a înde-plinit funcţiile de secretar al Guvernului Provizoriu, de prefect de poliţie (agă) şi de redactor al ziarului Pruncul român.
După înfrângerea Revoluţiei, Rosetti a fost expulzat de către turci şi a ajuns la Paris, unde a început să militeze, prin revistele editate de el – România viitoare şi Republica română – pentru unirea Principatelor. A revenit în ţară în 1857, în plină febră unionistă, şi a înfiinţat cotidianul liberal radical Românul, care avea să apară aproape o jumătate de secol. A fost deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă din Muntenia şi a militat în favoarea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Muntenia.
Dar relaţiile cu domnitorul Cuza s-au stricat când acesta a dizolvat cu forţa, la 2 mai 1864, Adunarea legiuitoare, care bloca reformele sale, în special reforma agrară. Ca atare, C. A. Rosetti a devenit susţinător al uneia dintre prevederile Divanurilor ad-hoc din 1857, prin care se preconiza încredinţarea tronului ţării unui prinţ străin, monarhia urmând să fie ereditară, şi nu electivă, ca în cazul lui Cuza. În 1866 a urmat o altă lovitură de stat, de astă dată îndreptată contra lui Al. I. Cuza, şi din nou C. A. Rosetti se găseşte în prim-plan, ca lider al >monstruoasei coaliţii”- cum va fi numită de către partizanii lui Cuza înţelegerea dintre liberali şi conservatori.
Sub domnia prinţului Carol, una dintre primele acţiuni ale clasei politice româneşti a fost elaborarea unei Constituţii, care a fost proclamată de domnitor la 1 iulie 1866. Având ca model Constituţia Belgiei din 1831, ea prevedea, printre altele, separarea puterilor.
Dar, mereu radical, mereu suspicios faţă de derapajele autoritariste, C. A. Rosetti a intrat în conflict şi cu Carol. În august 1870, a fost unul dintre principalii complotişti, alături de Ion C. Brătianu, Eugen Carada şi Alexandru Candiano Popescu, într-o tentativă eşuată de înlăturare a domnitorului (mişcarea de la Ploieşti, ridiculizată de I.L. Caragiale în Boborul).
În urma procesului care li s-a intentat, complotiştii au fost achitaţi – spre dezamăgirea domnitorului -, după care au reluat colaborarea cu acesta. C.A. Rosetti a devenit unul dintre fondatorii Partidului Naţional Liberal (1873-1874), a susţinut cu entuziasm cauza independenţei României şi intrarea în război contra Turciei. A fost preşedinte al Camerei Deputaţilor în tot timpul marii guvernări liberale a lui I.C. Brătianu (numit în presa vremii >Vizirul”), dintre 1876 şi 1888. S-a numărat, de asemenea, şi printre fondatorii, în 1867, ai Academiei Române, iniţial sub numele de Societatea literară română.
În 1884 a intrat în conflict şi cu Ion C. Brătianu, căci radicalului C. A. Rosetti vechiul său prieten şi camarad de idealuri i se părea prea moderat. S-a desprins de Partidul Liberal cu o facţiune dizidentă, însă probabil că, mai devreme sau mai târziu, între aceştia ar fi intervenit o reconciliere. A murit însă la 8 aprilie 1885.
