Partidul Liberal din Canada va avea, din 14 aprilie, un nou lider, iar acesta va fi Justin Trudeau. Alegerea lui are cel puţin un merit: probabil că îl va pune temporar (mai) în umbră pe celălalt Justin pentru care-şi rup fetele tricourile, Bieber, care deja ocupă un loc exagerat în media.
Pagina de Wikipedia a lui Trudeau are deocamdată variante în limbile franceză, engleză şi… chineză plus japoneză. Ceea ce spune deja multe despre trudeau-mania. Dar, evident, drumul po-pularităţii e lung – pagina lui Bieber are de mult variante în toate limbile pământului.
Justin Trudeau pare, cel puţin la prima vedere, băiatul lui tata. Cum tatăl tău a fost premierul Canadei vreme de 15 ani, comparaţiile cu el sunt inevitabile.
Dar este Justin cea mai bună alegere pentru Partidul Liberal şi, mai ales, pentru Canada? După ce au pierdut alegerile în faţa conservatorilor conduşi de Stephen Harper, liberalii au probleme să-şi găsească vocea. Pe rând, Stéphane Dion (între 2006 şi 2008) şi Michael Ignatieff (între 2008 şi 2011) au condus partidul spre cel mai prost scor înregistrat de liberali în istorie. După Igna-tieff, liberalii au ajuns la 34 de deputaţi (dintr-un total de 308).
Toţi adversarii lui Justin Trudeau la conducerea liberalilor au un CV mai bun decât al său. Dar la fel au avut şi toţi predecesorii săi. Ceea ce nu i-a ajutat.
Sondajele arată că liberalii conduşi de Justin Trudeau ar avea şanse să-l învingă pe Harper la următoarele alegeri. Liberalii ar obţine 32% din voturi, Conservatorii – 31%, iar NPD-ul – doar 27% din voturi. Procentele trebuie privite cu reţinere, pentru că a câştiga votul popular nu echivalează cu a obţine majoritatea în cameră.
Din acest punct de vedere, masa simpatizanţilor liberali are dreptate: un experiment în plus nu mai contează; partidul e atât de jos încât Trudeau este singura sa şansă. Fie liberalii renasc, fie se vor topi în NPD.
Conservatorii ocupă partea dreaptă a spectrului politic, în vreme ce PLC şi NPD se înghesuie pe centru-stânga. Doar că nu ai cum să concurezi cu NPD când vine vorba de promisiuni populiste.
Iar problema liberalilor este că deocamdată ei nu au ce propune canadienilor ca program. Asta şi pentru că tânărul Trudeau (42 de ani) crede că partidul are nevoie mai întâi de un lider şi abia apoi de un program. Nimeni din echipa sa nu pare a se întreba ce ne facem dacă liderul este total inadecvat programului sau invers.
***
Prezenţa lui Gérald Tremblay în fruntea Montréalului, în ultimii ani, a ajuns azi să fie considerată o catastrofă. Corupţie, favoritism, risipa banului public şi creşterea taxelor pentru contribuabil, prin umflarea arbitrară a valorii proprietăţilor. Şi, peste toate, un primar care nu ştia absolut nimic din ce se întâmpla în ograda sa.
Simţind pericolul scufundă-rii partidului, mâna sa dreaptă, Michael Applebaum, s-a transformat în independent şi a devenit, peste noapte, campionul dreptăţii şi al ascultării cetăţeanului. Oare?
În această primăvară, Primăria Montréal a lansat un sondaj pe site-ul său web, în care întreba cetăţenii dacă acceptă să se acorde contracte pentru asfaltarea gropilor din carosabil unor firme bănuite de corupţie. Alternativa: gropile urmau să-şi prelungească prezenţa pe străzi (ca şi cum ar fi fost vreodată altfel).
Montrealezii au mers pe site şi au transmis aleşilor că nu mai vor ca banii lor să umple buzunarele firmelor corupte, care dau preţuri mai mari decât în toate oraşele canadiene.
După ce anunţă rezultatele sondajului, Michael Applebaum acordă totuşi contractele respectivelor firme. Interesantă evoluţie: de la un primar care nu ştia nimic, am ajuns la unul care ne ignoră cu graţie.
***
Ajungem aici la o altă discuţie: cea despre clasa politică. Imediat ce trec alegerile, ne plângem. Clasa politică este rea, incompetentă sau, şi mai rău, coruptă.
Dar clasa politică suntem noi. Noi votăm partidele, noi le acceptăm oamenii. Dintr-o dată, după alegeri, toţi par să fi votat cu altcineva decât cei care au ajuns să-i reprezinte. Ne mirăm fals, ne dăm ochii peste cap şi ne strâmbăm a dezgust.
Nu ne interesează CV-ul lui Trudeau. Zâmbetul lui e garanţia succesului, a creşterii PIB-ului şi a salariului mediu pe economie. Ba chiar şi a natalităţii.
Nu ne interesează cât e de nul un deputat propus de NPD – e suficient că Jack Layton a zâmbit pentru el. Sau că a bătut caserole în stradă.
Votăm din dragoste sau din ură. Raţiunea s-a pierdut de mult şi, odată cu ea, şi clasa politică la care visăm.