Cărţile au soarta lor

carti prafuiteDestinul postum al cărţilor este departe de a se rezuma doar la dispariţia interesului pentru ele, cum sugera Fernando Pessoa, despre care scriam în episodul trecut. Când se vorbeşte despre viitorul unei cărţi, fie foarte celebră, fie ignorată în timpul vieţii autorului ei, se aminteşte de multe ori adagiul antic habent sua fata libelli – cărţile au soarta lor. E un mod de a spune că interesul viitorilor cititori este imprevizibil şi există numeroase exemple care atestă că, într-adevăr, aşa este. Nu doar exemplele de cărţi la modă azi, pe care nimeni nu le mai citeşte mâine, ci şi exemplele de sens opus, cu cărţi care ajung la o glorie durabilă abia după ce autorii lor nu mai există. Este, printre multe altele, cazul romanelor din ciclul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, al nuvelelor şi romanelor lui Kafka sau, la noi, al lui Mateiu Caragiale, cu Craii de Curtea-Veche.

Numai că adagiul complet este pro captu lectoris habent sua fata libelli – în funcţie de mintea (spiritul) cititorilor, cărţile au soarta lor. Aşadar, o soartă diferită a cărţilor în viitor faţă de prezent presupune îndeplinirea a trei condiţii: cărţile să existe încă, cititorii să aibă acces la ele, iar mintea (spiritul) cititorilor să găsească în aceste cărţi suficiente puncte de interes. Toate trei sunt, pentru prezent, enigmatice. Căci la imprevizibi­-litatea reacţiei cititorilor se adaugă, mult mai decisivă uneori, imprevizibilitatea istoriei care poate împiedica realizarea condiţiilor de supravieţuire, indiferent de valoarea cărţilor.

Ea este plină de evenimente ostile cărţii – în primul rând, ca obiect material. Să ne amintim mai întâi de distrugerile de biblioteci, dintre care cea mai celebră este marea bibliotecă din Alexandria. Ea a fost distrusă de mai multe ori începând cu anul 47 î.e.n., când Iulius Cezar a incendiat flota egipteană, iar focul s-a întins până la depozitele bibliotecii. Dispariţia definitivă a avut loc, conform tradiţiei orale, în anul 642 e.n., când a fost arsă de arabi, la ordinul califului Omar. Biblio­teca avea în timpul lui Cezar circa 700 de mii de rulouri de papirus, care, în cea mai mare parte, au dispărut.

Nu vom şti niciodată ce soartă ar fi meritat şi poate ar fi avut operele scrise pe rulourile arse, care ar fi fost istoria ideilor şi câte drumuri spre progresul tehnologic de astăzi nu ar fi fost mai scurte. Şi ne putem îndoi chiar şi în ce priveşte, de exemplu, imaginea marilor filozofi ai Antichităţii.

Diogenes Laertios, filosof şi doxograf care a trăit la începutul secolului al III-lea e.n., menţionează, în lucrarea sa fundamentală Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, zeci şi sute de lucrări ale unor filosofi din care nu ni s-a păstrat până azi nimic. Sau doar câteva fragmente. Chiar şi când e vorba de filosofi de primă mărime – Aristotel sau Teofrast, de exemplu – listele lui menţionează zeci de titluri despre care nu există nicio altă informa­ţie. Sunt lucrări care făceau parte din colecţiile bibliotecii distruse definitiv în secolul al VII-lea.

Dispariţia unor cantităţi uriaşe de documente preţioase trebuie pusă, de asemenea, şi pe seama autodafé-urilor, ceremonii publice de ardere a ereticilor sau a cărţilor. Aşa, de exemplu, au dispă­rut aproape în totalitate documen­tele în scrierea maya, distruse în 1562 de călugărul franciscan spaniol Diego de Landa.

După apariţia tiparului, autodafé-urile au continuat în mod excep­ţional până în secolul al XX-lea, sub nazişti, dar sensul lor era doar simbolic, căci nu se mai puteau arde manuscrise irecuperabile, ci doar exemplare din cărţi tipărite în mii de exemplare.

Mult mai numeroase au fost însă, cu începere din secolul al XVI-lea şi pînă în apropiere de zilele noastre, încercările de a se bloca accesul la anumite cărţi, prin indexuri de cărţi interzise, alcătuite şi aduse la zi de biserica catolică, prin cenzură şi prin scoaterea cărţilor din circulaţie în regimu­rile dictatoriale sau totalitare. Motivele invocate erau etice, religioase sau ideologice. Biserica catolică a renunţat la al său index librorum prohibitorum abia în 1966, iar accesul neîngrădit la carte a devenit posibil, cel puţin în Europa, parţial, după în­-ceta­rea războiului rece şi total, după implozia regimurilor comuniste din anii ‘80-‘90.

În ce priveşte spiritul cititorilor şi felul cum valorizează el cărţile trecutului, este de scris o întreagă istorie în care o­-perele scriitorilor, filosofilor, naturaliş­tilor, fizicienilor, teologilor, istoricilor etc., pe care-i considerăm încă interesanţi (fiindcă lectura nu se limitează la aria li­-terară), apar de la o generaţie la alta reinterpretate, aservite unor idei şi teorii efemere, răstălmăcite, trunchiate, supravalorizate, urâte, descalificate, recuperate, celebrate etc. Numele celor a căror operă a suferit un tratatament sau altul alcătuiesc o listă care acoperă practic în­treaga evoluţie culturală a omenirii, de la apariţia scrisului. Iar dintre cărţi, cea care a cunoscut cele mai multe avataruri pro captu lectoris este cartea cărţilor “sacre” – Biblia.

Ultimele articole

Articole similare