Un poet craiovean prieten m-a întrebat dacă la Bratislava am întâlnit scriitori slovaci. I-am spus că scriitori slovaci nu există.
Afirmaţia, una inexactă, desigur, mi-a fost provocată de constatarea că literatură slovacă tradusă (în primul rând în engleză, dar şi în franceză) nu există în librării. Excepţie fac doi autori ale căror cărţi, frunzărite, nu m-au atras: un romancier cu reputaţia de a fi un Mario Puzo slovac şi o nuvelistă trăind în afara Slovaciei. Unii librari au încercat să mă facă să cumpăr cărţi de autori cehi binecunoscuţi: Hašek, Čapek, Hrabal, Kundera, Havel. Am insistat că eu caut cărţi de autori slovaci şi i-am lăsat scărpinându-se în cap.
Separarea literaturilor cehă şi slovacă este, cred, dificil de făcut. Cehii şi slovacii au împărţit, între 1918 şi 1993, o ţară cu o “producţie” literară comună şi, în anii comunismului, cu o unică uniune profesională a scriitorilor. Limbile vorbite de ei sunt extrem de asemănătoare. “Reciproc inteligibile”, spune Wikipedia. În anii Cehoslovaciei s-a mers spre contopirea lor. Efortul de adaptare a fost al slovacilor, ei fiind mai puţin numeroşi. A existat, evident, o politică în acest sens. Manualele şcolare, stagiile militare făcute de slovaci în partea cehă a ţării, etc. Acum, înţeleg, slovaca se îndepărtează încet-încet de limba cehă, revenind în albia proprie. Însă îndepărtarea nu are cum să fie mare.
În lipsa accesului la scrierile unui scriitor slovac reprezentativ, mă întorc la Havel, ultimul ceh citit de mine, după cum a rezultat din episoadele anterioare. Previzibil pentru un scriitor, Havel a fost un preşedinte acaparat de munca la discursuri. Cartea lui de memorii “To the Castle and back” (Portobello Books, 2008) este un catalog de suspine şi de murmure de satisfacţie legate de ele. “Este aproape dincolo de capacitatea mea de înţelegere cum de am fost capabil, pentru aproape 15 ani, să scriu un discurs în fiecare weekend” (p. 178). E amuzant de ascultat primul reproş pe care i-l aduce lui Václav Klaus, marele lui rival în politică şi succesorul lui la preşedinţie: “Nu i-a plăcut nici unul dintre discursurile mele, în special discursurile de Anul Nou, şi mereu m-a atacat pe tema lor” (p. 203). Of, doamne, scriitorii! Să semnalez şi lauda otrăvită primită, postum, de la Kundera: “Marea operă a lui Václav Havel este viaţa lui”.
Ţinuturi postcomuniste
Revizitarea cărţii de memorii a cehului Havel îmi dă un bun prilej de a semnala o senzaţie de déjà vu care m-a încercat într-o anumită ocazie, la Bratislava.
Doi ani după ieşirea din funcţia de preşedinte, Havel a petrecut două luni la Washington, ca invitat al Bibliotecii Congresului. Primele lui impresii, la întoarcerea acasă, sunt imortalizate astfel: “Am simţit că mă întorc într-un ţinut postcomunist de nou îmbogăţiţi şi de escroci” (p. 233).
Despre ţinuturi postcomuniste mai ştim şi noi câte ceva. Ocazia cu pricina mi-a furnizat-o o vizită la un spital, unde am beneficiat de o intervenţie chirurgicală minoră. Preţul intervenţiei îmi fusese spus dinainte: 120 euro. La plecare, i-am întins medicului, în prezenţa asistentei, trei bancnote de 50. Medicul a luat banii, i-a pus pe masă şi mi-a zâmbit larg. De chitanţă, nici pomeneală. Am zâmbit şi eu, temător să nu-l ofensez cumva. Abia atunci a zâmbit şi asistenta.
Strada Bezručova
Dimineaţa, puţin înainte de ora 7, privind din camera aflată în semiîntuneric printre vergelele jaluzelei, Cristina urmăreşte ce se întâmplă în încăperile luminate ale blocului de vizavi. Într-una, o femeie poartă cu grijă o cafea spre ocupantul nevăzut al unui birou. Într-alta, un bărbat îşi agaţă fularul şi mantoul în cuier, în timp ce o femeie pune flori într-o vază. Sunt vizibile mai multe birouri încă neocupate. Surprinzător, niciunul nu e împovărat cu un monitor de calculator. Cristina nu-şi mai revine din mirare: “Îmi a-minteşte de viaţa de birou din comunism!”
Blocul în care locuim şi blocul de birouri spionat de Cristina sunt situate la capătul dinspre Dunăre al străzii Bezručova. Numerele 8 şi 9.
La numărul 2 se află Biserica Albastră, o construcţie în stilul Art Nouveau maghiar, făcută în 1908 după planurile unui arhitect ungur, în prezent inclusă în ghidurile turistice ale oraşului. Poate fi văzută ca un simbol al Regatului Ungar aflat în deplinătatea forţelor lui, un regat nebănuindu-şi apropiatul sfârşit.
La numărul 5 încă rezistă clădirea abandonată a fostului spital Bezručova. Intrarea ei principală este străjuită de două grupuri statuare înnegrite dar intacte, fiecare cu 3-4 personaje, muncitori în bună condiţie fizică sprijinindu-l pe unul cu evidente probleme de sănătate. Pe întuneric, clădirea arată sinistru. Apa ploii ori ninsoarea intră în voie prin multele ferestre lipsite de geamuri. Un posibil simbol al tranziţiei postcomuniste?
