Imaginea comună despre persona-litatea lui Ion Ghica (foto) se bazează în esenţă pe identitatea sa literară, de autor al savuroaselor Scrisori către Vasile Alecsandri, în care George Călinescu a văzut, în Istoria literaturii române, “muzeul Carnavalet al nostru, organizat de un bun artist”. Mai sunt invocate prietenia sa cu Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri, precum şi faptul că a fost bei de Samos.
La 22 aprilie, anul acesta, s-au împlinit 116 ani de la moartea sa, la moşia din Ghergani (judeţul Dâmboviţa) şi este, desigur, util să ne reamintim şi de alte faţete ale acestui om cu adevărat extraordinar, iubit şi detestat în egală măsură, dar care s-a numărat printre pionierii liberalismului românesc şi ai României moderne.
S-a născut în 1816 la Bucureşti, dintr-o familie de fanarioţi naturalizaţi, care avea, de asemenea, rădăcini albaneze sau aromâne. La moşia tatălui său, Dimitrie (Tache) Ghica, Ion Ghica a avut prilejul în copilărie să-i vadă pe haiducii Tunsu şi Iancu Jianu. Jianu, mai ales, era bine primit şi venea ca să participe cu slujitorii boierului la vânători fabuloase de lupi, vulpi şi iepuri.
[pullquote]
“Într-o zi intră în curte o căruţă cu patru cai şi trage la grajd. Tată-meu tri-mite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat: ‘Cocoane, Jianu!’
Mama şi noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:
– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.
Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică /…/, la brâu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os, şi puşcă în cumpănă în mâna dreaptă.
Tata îl primeşte vesel şi prieteneşte, dându-i mâna să i-o sărute.
– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Şezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă. /…/
Când răsărea luna, de era două ceasuri pân-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vânători de prin cătunele vecine./…/
Seara, în aprinsul lumânărilor, un car plin cu lupi tineri şi bătrâni, cu vulpi şi cu iepuri venea cu vânătorii după dânsul. În mijlocul curţii, jupâneasa Ilinca aşezase de cu ziuă o bute cu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie cu câlţi muieţi în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde se frigeau berbeci şi se fierbeau mămăligi, un ţigan zicea din gură şi din cobză istoria lui Alimoş./…/
Chelăreasa umplea oale cu vin din bute şi fetele ajutoare cinsteau pe vânători, dându-le împreună cu oala de vin şi câte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un codru de mămăligă tăiată cu sfoară ş-o vorbă bună.”
(Tunsu şi Jianu, în Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri)
[/pullquote]
A urmat cursuri secundare la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, unde l-a cunoscut pe “Nicu” Bălcescu, pasionat de istorie, iar apoi a plecat să-şi continue studiile la Paris. Aici, în 1836, s-a întâlnit pentru prima dată cu Vasile Alecsandri, cu care a devenit prieten pe viaţă. Între 1837 şi 1841, a studiat ingineria de mine şi matematicile, după care s-a întors în ţară, la Bucureşti. A plecat apoi la Iaşi, unde, la Academia Mihăileană – viitoarea Universitate din Iaşi – predă mineralogia, antropologia şi economia politică.
Face şi el parte dintr-o serie de intelectuali marcanţi, cu activitate enciclopedică în mai multe domenii, ca Gheorghe Şincai (istoric, filolog, traducător şi scriitor), Petrache Poenaru (pedagog, inventator, inginer, mate-matician), Gheorghe Asachi (poet, romancier, dramaturg, ziarist, pedagog şi traducător), Ion Heliade Rădulescu (poet, lingvist, traducător, istoric, om politic). Toţi aceştia – şi Ion Ghica printre ei – au sentimentul, pe deplin justificat, că trăiesc într-o cultură tânără, în plină ebuliţie, în care totul este de făcut cu mijloacele mai mult sau mai puţin calificate de care dispune fiecare.
Ca economist autodidact – în bi-blioteca sa figurau, printre altele, cărţi şi tratate de economie politică semnate de englezul Adam Smith sau de francezul Jean-Baptiste Say – Ion Ghica susţine necesitatea unei uniuni vamale între Moldova şi Valachia, o etapă preliminară a unirii.
Mişcările revoluţionare de la 1848 îl găsesc ca participant activ, mai întâi în Moldova şi apoi în Ţara Românească, unde face parte dintre liderii Revoluţiei. Cum talentele sale diplomatice erau deja apreciate, el este trimis de guvernul provizoriu de la Bucureşti să negocieze cu Poarta Otomană. Dar Revoluţia este înăbuşită, iar el rămâne la Constantinopol.
Aici i se va încredinţa, în 1854, administrarea insulei Samos, al cărei statut, după declararea independenţei Greciei, în 1830, era de autonomie, aidoma Principatelor Române. Ion Ghica a fost numit bei şi i s-a cerut să lupte împotriva piraţilor care stânjeneau negoţul şi transportul maritim otoman. El a reuşit să stopeze definitiv orice activitate piraterească, iar sultanul, recunoscător, l-a făcut prinţ.
A revenit în Ţara Românească în preajma unirii, a făcut parte dintre susţinătorii lui Alexandru Ioan Cuza şi a fost apoi ministru al Afacerilor interne, în 1859-1860, pentru Moldova şi Ţara Românească.
Era doar un început. Va avea de acum până la sfârşitul vieţii şi alte demnităţi guvernamentale importante, dar de fiecare dată pentru un timp relativ redus, de la câteva luni la un an, consecinţă a instabilităţii politice guvernamentale a timpului. Va fi de mai multe ori ministru de Externe şi de Interne, vicepreşedinte al Parlamentului şi de două ori prim-ministru.
Mai stabilă va fi activitatea sa diplomatică, în calitate de ministru plenipotenţiar la Londra, între 1881 şi 1889.
Va fi, de asemenea, de patru ori preşedinte al Societăţii Academice Române şi director al Teatrului Naţio-nal, timp de trei ani, între 1877 şi 1880.
Toată această activitate variată nu-l împiedică să fie un călător neobosit prin toată Europa (Londra, Paris, Viena, Frankfurt, Torino, Florenţa, Sienna, Napoli, Lvov, Constantinopol, Pireu, Berlin, Basel, Madrid, Cordoba, Grenada etc.) cu treburi, fie personale, fie oficiale, şi să aibă contacte apropiate cu toate mărimile vremii.
Cu timpul, devine şi unul dintre cei mai mari latifundiari din ţară. Ar fi fost normal să-l găsim de partea conservatorilor, dar Ion Ghica – ca şi C.A. Rosetti, de altfel – este liberal şi, o vreme, chiar antimonarhist. Era prim-ministru în timpul mişcării anti-carliste de la Ploieşti şi, paradoxal, un susţinător al ei. În încercarea sa neterminată de roman,
Istoria lui Alecu Soricescu, unul dintre personaje îi exprimă concepţia economică liberală, la antipod cu inerţia orientală a marii boierimi – din care, de altfel, şi el făcea parte: “Înţeleagă rumânii că un negustor care măreşte prin creditul său relaţiile ţării noastre cu celelalte neamuri, un arendaş care exploatează bine pământul, care face bucate multe, care îmbunătăţează felul seminţei şi aduce capitalurile streine în ţară este mult mai folositor decât un boier mare nevrednic, cum avem o mulţime”.
Se căsătorise, în 1847, cu fiica unui general rus de origine greacă şi a avut patru copii. A murit în 1897, la moşia sa din Ghergani.
