Ultima zi de arest, prima zi de libertate

În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Ea a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau (Laci) Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, au povestit în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti, unde întâmplarea a făcut să fiu coleg de celulă cu primul dintre ei, Laci.

Pentru a avea o mai bună înţelegere a între­gii situaţii, am alternat în această pagină poveştile celor trei, în aşa fel încât să vă puteţi face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dicta­tu­ră comunistă. Acesta este ultimul episod.

George Sava

(continuare din numărul trecut)

O singură zi ne mai despărţea de profeţia lui Radu Chesaru. După-amiază sunt dus în faţa unui procuror militar şi pus să semnez actul de acuzare prin care mi se aduce la cunoştinţă ce articole din legislaţie am încălcat şi ce pedeapsă urma să primesc. Îmi este indiferent. Aproape că îl ignor pe acel imbecil de procuror militar, buhăit ca un porc, cu grăsimea revărsându-se prin toţi porii. Înapoi în celula 9, îmi ţin picioarele în apă rece, iar noaptea o petrec în intervalul dintre paturi, pe o saltea şi o pătură pe care mi le aduc gardienii.

Ziua de joi, 21 decembrie 1989, a început ca de obicei – nimic nu anunţa evenimen­tele ce urmau să aibă loc în capitală. La amiază aud primele focuri de armă şi un vuiet puternic, asemenea unei revărsări de apă. Deasupra zboară unul sau două elicoptere; nu ştim de unde vin, dar se întorc înspre oraş exact de deasupra locului unde ne aflăm. Focurile de armă sporadice se transformă în rafale prelungite, pe diverse tonuri, şi înţelegem că se trage cu armament de calibru mare. Ascul­tăm neputincioşi, cu sufletul la gură. Era amurgul zilei, când deja cădea prima baricadă de la Intercontinental iar manifestan­ţii reveneau pe bulevard, strigându-şi du­- re­rea şi solidaritatea cu Timişoara. Ce ne­-buni frumoşi! Cum să nu-i iubeşti?! Zidu­rile din jurul meu mă strângeau la fel de tare ca nenorociţii ăia de bascheţi pe care-i purtam în picioa­rele negre şi umflate.

La masa de seară, după ce ni se împarte fiecăruia câte un polonic de arpacaş, gardianul revine la uşa noastră, deschide vizeta şi ne anunţă că a mai rămas arpacaş, iar cine doreşte poate primi o a doua porţie. Acesta a fost primul semn. “Bagăţi-l undeva!”, îmi venea să-i strig. După o jumătate de oră, vine al doilea semn. Acelaşi gardian ne întreabă cine mai doreşte o pătură în plus. Nu mă pot abţine şi reclam lipsa patului. Cu o privire de idiot viclean, ne numără şi constată cu stupoare că suntem cinci în celulă. În faţa unei asemenea constatări, ridică neputincios din umeri. Ne uităm unii la alţii şi ne între­băm ce se întâmplă cu ăştia, de ne acor­dă atâta atenţie şi grijă.

Afară se reiau împuşcăturile. În jur de miezul nopţii de joi spre vineri (21 spre 22 decembrie 1989), uşa celulei se deschide şi apar doi gardieni, vizibil nervoşi şi agitaţi. Poartă asupra lor câte o armă automată cu pat rabatabil. Până acum nu văzusem la ei decât bastoane albe de cauciuc, cu inserţie metalică. Pe un ton răstit, unul dintre ei îmi spune: “Hai, banditule, că te ducem la anchetă!” Niciun cuvânt mai mult. Am crezut că-mi sunase ceasul. “{ştia mă duc undeva şi mă împuşcă”, mi-am spus în gând. Auzisem de o metodă cât se poate de rafinată a securiştilor, menită să înfrângă şi voinţa celui mai dârz dintre deţinuţi. Te scoteau noaptea din celu­lă, erai dus lângă un zid şi ţi se înscena o execuţie prin împuşcare: pluton de trăgători, ofiţer ce comanda şi tot ce presupune asta. În acele clipe puteai albi complet, în mod instantaneu. Ce puteam face decât să mă rog să mor cât mai repede?

Sunt împins de cei doi gardieni de la spate, cu armele, dar, oricât mă stră­duiesc, nu pot păşi atât de repede cum vor ei. Mare agitaţie pe holuri şi în bi­rourile de anchetă. Toţi securiştii se agită, cu braţele încărcate de dosare, parcă dornici să ascundă orice urmă a ceea ce făceau ei de obicei acolo şi pentru care au fost pregătiţi şi instruiţi. Toţi poartă manta neagră de piele şi revolver. Erau pe picior de război.

Pilat din Pont, întruchipat de un securist în vârstă, cărunt şi buhăit, pe care îl bănuiesc a fi mai marele lor, mă aşteaptă într-un birou în care nu am mai fost până atunci. Draperiile grele de la fereastră erau trase, pentru a nu trăda lumina din interior. Personajul avea un chip fioros şi mi se adresează pe un ton în care simt o urmă de reproş la adresa mea, dar şi regret din partea lui că nu mai are anii de altădată, când lichida cu mâna lui luptători anticomunişti şi participa cu arma în mână la colectivizarea forţată. “Mama voastră de bandiţi, ar trebui să vă împuşc pe toţi. La vârsta mea n-aş fi crezut să mai prind alarme, ca în anii ’50. Mai faci politică, derbedeule?” Ce pot să-i răspund decât că nu.

Apare şi ofiţerul care m-a anchetat, echipat cu manta neagră de piele şi revolver: “Am ţinut cont că sunteţi tineri şi că vă puteţi îndrepta. În consecinţă, o să fiţi puşi în libertate. Mai întâi trebuie să semnezi o declaraţie-angajament, că pe viitor o să colaborezi cu organele de Securitate”, îmi spune acesta şi îmi întinde în faţă acea hârtie şi un pix.

Ceva se rupe în mine când semnez. Au reuşit să facă din mine un informator? O întrebare care mă chinuie încă şi acum, după atâţia ani. Nu voiam decât să fiu lăsat în pace, să plec cât mai departe şi să uit. Posibilităţile de cazare ale instituţiei unde ne aflam erau cu mult depăşite de numărul mare de ares­tări operate în acea seară. Plecarea noastră făcea loc altor tineri, un nou tribut adus luptei pentru libertate. Securiştii îşi închipuiau că deţin controlul asupra a tot ce se întâmplă şi noi urma să ne întoarcem în malaxorul de vieţi şi destine. Ceauşescu, în prostia lui imen­să, urma să organizeze a doua zi, pe 22 decembrie, un mare miting în Capitală, la care vroia să obţină adeziunea clasei muncitoare faţă de politica lui “înţe­leaptă”.

O căpetenie şi mai mare în grad decât securistul bătrân intră în birou. Toţi sar în picioare şi iau poziţia de drepţi, cu excepţia mea, care rămân aşezat la locul unde am semnat declaraţia. Anchetatorul meu îmi face un semn discret să mă ridic în picioare. În timp ce mă ridic, acel personaj în faţa căruia toţi tremurau în poziţia de drepţi, devine din ce în ce mai mic. Îl privesc de la înălţimea celor 187 cm ai mei şi mă uit la el de sus în jos.

“Ia te uită la el. Înalt ca bradu’, dar prost ca gardu’. Alţi tineri, la fel de proşti ca tine, au făcut ce ai făcut şi tu şi au rămas în stradă”. În clipa aceea, nervii mei întinşi la maxim cedează şi izbucnesc în plâns. Căpetenia mai dă câteva ordine de punere a noastră în li­-bertare şi iese însoţit de ofiţerul anche­tator. Mi se înapoiază cureaua, ceasul, actele, şireturile şi suta de lei pe care o aveam asupra mea când am fost arestat, la plecarea în excursie. Ia te uită, m-am gândit, am avut parte de o excursie pe socoteala statului până la Bucureşti, cu transport şi cazare gratis, şi nu am cheltuit nimic din banii mei…

Stau pe scaun, aplecat în faţă, şi mă chinui să-mi pun şireturile la bas­cheţi. Primul care apare este Laci, destul de speriat şi el, iar apoi, Horaţiu, care se aşează lângă mine, mă vede că plâng şi mă întreabă ce am păţit. Ce să păţesc? Mai nimic. Tot ce se aude de afară sunt rafale de mitralieră. “{ştia trag în oameni, bă‘ Horaţiu, şi tu mă întrebi ce am păţit?” Nu ştia absolut nimic din ce se întâmpla pe străzile ca­pitalei, la acea oră târzie din noapte.

Cam astea sunt faptele. Adaug că am fost transportaţi până la gară cu o Dacie a Securităţii. Şoferul ocoleşte zonele fierbinţi de pe traseu, spune că nu ştie şi nu-l interesează pentru ce am fost arestaţi şi că trebuie să plecăm cu primul tren pe care-l prindem din Gara de Nord. Se salută cu un ofiţer de pe peron şi îi dă lui Horaţiu bani de tren. Ne trezim toţi trei singuri, pentru prima dată realizând că ăştia n-au glumit când au spus că ne dau drumul.

Cincisprezece minute pierdem în faţa unui panou cu mersul trenurilor, apoi Laci observă că ne uităm la panoul cu sosirile în Bucureşti, şi nu la cel cu plecările. Cât timp aşteptăm trenul, trec de-a lungul peroanelor ude patrule de militari si gărzi patriotice în uniformă, toţi înarmaţi ca de război.

După aproape zece ore de călătorie cu trenul personal, sosirea noastră în Mediaş coincide cu fuga lui Ceauşescu de pe acoperişul Comitetului Central. Bucurie de nedescris pe feţele tuturor şi simt că mă nasc a doua oară. Acasă, bucuria revederii cu mama şi cu tata aproape că mă epuizează în plan emoţional. Plângem toţi de bucurie. Sunt căutat de mulţi care au aflat de aventura mea, mă aflu în centrul atenţiei, toţi mă trimit la primărie, să iau cuvântul. Refuz politicos. “Mergeţi voi şi terminaţi ce am început noi mai devreme. Nu-mi doresc nimic altceva decât un lighean cu apă rece, să-mi bag picioa­rele în el”.

Păstrez o amintire caldă şi luminoasă, care nu mi se şterge din suflet, acelei femei de la canton care s-a interesat de soarta mea. De după fustele ei mă priveşte, cu ochi mari şi curaţi, un copil care-şi ţine degetul în gură… (Sfârşit).