Alexandru Ioan Cuza – intrarea în modernitate

Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza

Epoca domnitorului Alexandru Ioan Cuza (foto) este una dintre cele mai dinamice şi mai sensibile din istoria României mo­derne. Contemporanii şi apoi posteritatea i-au recunoscut meritele, dar ima­-ginea lui a cunoscut tratamente opuse, în funcţie de turbulenţele istorice. În timpul domniei Principelui Carol I, Cuza a fost considerat un posibil adversar politic şi nu a primit permisiunea, după ce abdicase, să se întoarcă în ţară, nici măcar ca persoană privată. Între cele două Războaie Mondia­le, imaginea lui este pozitivă, dar cuprinde şi umbre, pentru că îi sunt evocate şi gre­şelile care au dus la abdicarea sa forţată.

După al Doilea Război Mondial, Alexandru Ioan Cuza a devenit un personaj mitic. Regimul comunist l-a celebrat pentru reformele sale, dar mai ales l-a transformat într-un simbol de conducător popular, înlăturat de la putere de “monstruoasa coaliţie a burghezo-moşierimii”, pentru a face loc unui principe străin, aservit intereselor ei “de clasă”. La distanţă de un secol, Cuza devenea un fel de lider comunist ideal.

Alexandru Ioan Cuza, cu ascendenţe fanariote dinspre partea maternă, s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, într-o familie de boieri mari proprietari funciari care, în pofida statutului lor social şi economic, nutreau simpatie pentru ideile europene iluministe şi ale Revoluţiei franceze.

Cu un asemenea prag de pornire, tânărul Cuza a beneficiat de o educaţie în spirit european, a făcut carieră militară în armata Moldovei, ajungând până la urmă la gradul de colonel, a participat la mişca­rea revoluţionară din Moldova, în 1848, a fost unul dintre liderii unionişti din ambele principate şi a devenit realizatorul unirii lor, prin alegerea sa succesivă ca domn, mai întâi în Moldova şi apoi în Ţara Românească, în ianuarie 1859. Numai acest din urmă fapt era suficient pentru ca numele său să figureze pentru totdeauna în pantheonul istoriei moderne a României.

Dar nu era vorba decât de o etapă. Următoarea a fost pe durata domniei sale, până în 1866, o perioadă de modernizare a ţării, pentru recuperarea întârzierii istorice faţă de Europa occidentală. Cuza a iniţiat, sprijinit de colaboratori luminaţi, precum prim-mi­nistrul Mihail Kogălniceanu, un pachet de reforme ambiţioase şi radicale care, pe de o parte, au contribuit fundamental la progresul naţional, dar pe de alta, au trezit o opoziţie acerbă în lumea politică a vremii.

Opoziţia aceasta, supralicitând şi evenimente din viaţa privată a domnitorului, a condus până la urmă la abdicarea sa forţată, în februarie 1866. A fost condus la frontieră şi nu i s-a mai permis să-şi revadă ţara până la moartea surve­nită cu exact 140 de ani în urmă, la 15 mai 1873, la Heidelberg.

A venit după el Carol I de Hohenzollern. Principatele aveau să fie dotate imediat cu o Constituţie modernă, în care se preciza că numele lor era de acum România, iar mo­dernizarea lor a continuat într-un ritm alert. Dinamismul acesta fusese însă iniţiat de Alexandru Ioan Cuza.

Numele domnitorului Cuza se asociază instantaneu, în spiritul public gene­ral, cu două mari reforme: secularizarea averilor mănăs­tireşti şi reforma agrară.

Prin secularizarea averilor mănăstireşti (1864), Cuza a recuperat pentru economia naţională un sfert din suprafaţa agricolă a ţării. Era fundamentală această creştere a avuţiei ţării, fiindcă toate reformele pe cale de a fi introduse aveau nevoie de bani. Cu atât mai mult cu cât unele mari proprietăţi agricole, precum cele ale mănăstirilor de la muntele Athos, nu produceau niciun venit pentru statul român.

Cuza a stârnit prin reforma aceasta – care se asocia şi cu o impozitare cu 10% a veniturilor bisericilor şi mănăstirilor – opoziţia clerului. Curios, domnitorul român se afla în postura regelui Ludovic al XV-lea, care, cu un secol înainte, întâmpinase aceeaşi opoziţie în Franţa, când introdusese un impozit de 5% pe veniturile clerului. Şi, ca şi acesta, a fost acuzat de abuz de putere.

A doua mare reformă a fost şi mai dramatică. Toată lumea era convinsă de necesitatea unor reforme pentru mediul  rural, dar proiectul conservatorilor se limita la măsuri paliative (desfiinţarea corvezilor şi a dijmelor). Cuza nu poate fi de acord cu aşa ceva şi adoptă o linie forte de impunere a propriului proiect de reformă, prin decret, după ce a suspendat Parlamentul şi a obţinut, prin plebiscit, sporirea puterii personale.

Prin reforma din 1864, au fost împroprietărite circa 400 de mii de familii ţărăneşti cu două treimi din totalul proprietăţilor funciare ale marii boierimi. Din nou, scopul fundamental era lărgirea bazei sociale de impozitare şi, corelativ, creşterea veniturilor statului.

Dar, dincolo de aceste două reforme fundamentale – dintre care a doua a fost în mare măsură blocată prin abuzuri locale şi prin birocraţie -, se cuvin menţio­nate altele care, fără să fie atât de specta­culoase, au contribuit esenţial la intrarea în modernitate a României: instaurarea unui Cod civil şi a unui Cod penal, prin care se desfiinţa pedeapsa cu moartea (1864); instituirea învăţământului primar gratuit şi obligatoriu (1864); înfiinţarea universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864); înfiinţarea armatei române mo­-derne, cu sprijin logistic din partea Franţei; emanciparea romilor, desfiinţa­rea “robiei”; instituirea impozitului individual, a impozitului funciar şi a contri­- buţiei pentru construirea de drumuri; realizarea unei noi legi a patentelor.

Când Principele Carol l-a înlocuit pe Alexandru Ioan Cuza, acesta a găsit o ţară care se desprinsese definitiv de umbrele Evului Mediu.

Ultimele articole

Articole similare