Creierul în libertate

Îmi tot propun, în ultima vreme, să scriu ceva pozitiv. Dar nu reuşesc. De vină o fi faptul că îmi trag seva articolelor din coti­-dian (sau poate numai iarna asta, care s-a agăţat de noi cu dinţii şi cu unghiile). În fine, toate acestea pentru a vă spune că o veste din domeniul ştiinţei şi sănătăţii mi-a scurtcircuitat de curând gândirea. E vorba chiar despre… creier. Da, creierul uman, pe care o echipă de savanţi americani (la întrecere – cum altfel? – cu cei europeni) se străduieşte să-l golească de secrete. În numele unor idealuri nobile, ca de exemplu vindecarea unor boli precum Alzheimer-ul sau autismul.

Se pare că Barack Obama însuşi e interesat de a obţine o hartă a creierelor americăneşti, fiindcă a pompat deja un buget de 100 de milioane de dolari în acest proiect. De ce ar trebui dezgolit creierul uman? Ca să se vadă, între altele, care sunt potenţialii criminali sau infractori. Cine ar putea să arunce o bombă sau să copieze la şcoală. Permiteţi-mi să mă înfior. Fiindcă asta înseamnă să nu ni se dea nicio şansă de a face propriile noastre alegeri mai târziu în viaţă. Să fim judecaţi după nişte obscure semnale pe care nişte aparate le pot detecta în creierul nostru. Să fim categori­siţi, ştampilaţi, ajutaţi să ne modificăm împotriva voinţei noastre în ceea ce unii consideră că e bine pentru societate.

Se vor vindeca boli pe baza lecturii cerebrale? Poate… Dar spuneţi-mi ce descoperire ştiinţifică a fost folosită de omenire numai pentru a face fapte bune? Şi ce ar însemna să poată cineva din exterior să ne controleze creierul? Dacă nu mă îndoiesc de bunele intenţii ale oamenilor de ştiinţă, nu la fel stă treaba cu oamenii politici, mai ales când îşi manifestă interesul faţă de munca celor dintâi. Credeţi că exagerez? Am să vă citez doar o frază din articolul res­pectiv (publicat în cotidianul Métro din 13 mai) şi o să vedeţi că am dreptate: Ces signaux peuvent être contrôlés de manière a induire le désir dans un sujet en stimulant des neurones spécifiques. Nu am nimic cu roboţii, însă nu pot fi de acord cu oamenii transformaţi în roboţi.

În fine, nici nu vreau să-mi imaginez ce în­seamnă să fim conectaţi în reţea cerebrală şi nici nu simt deloc nevoia să-mi rezolv problemele în grup. Chiar dacă mi se promite, în schimb, că îmi voi îmbunătăţi performanţele inte­lectuale sau că nu voi mai ţine niciodată un regim de slăbire. Fac parte dintre cei care apreciază misterul fiinţei umane, pentru că singură această lumină ne poate ghida în labirintul existenţei. Şi, personal, consider că am mai multe de învăţat despre crimă şi pedeapsă de la Dostoievski, decât de la savanţii americani.

Xavier la xilofon

Mare scandal mare în jurul videoclipului College boy, meşterit de turbulentul Xavier Dolan pentru grupul muzical Indochine. E un mic scenariu conceput pentru a denunţa intimi­­­darea în rândul tinerilor. L-am privit cu atenţie şi, sinceră să fiu, nu-mi prea dau seama care-i problema. Am văzut, până acum, lucruri mult mai crude la tv. Nu ştiu de ce, tot scandalul acesta, cu interdicţii şi explicaţii publice pe două continente, mi se pare că are o aromă persistentă de… ipocri­zie. De ce nu se indignează domnii cenzori când se semnalează în presă cazuri de sinucidere din cauza intimidării, bunăoară? E la fel de dur precum videoclipul cu pricina şi, în plus, e real.

Dar nu ar fi prima oară când morala iese la poartă cu bandajul pe ochi. Ca şi în cazul decenţei publice, bunăoară: îmbrăcăm fetiţele de doi ani, la plajă, cu costume de baie care seamănă cu cele de schi, dar nu putem des­chide o revistă fără să dăm cu nasul de o reprezentantă a sexului feminin cu peste 50% din piele scoasă la iveală (indiferent că e o reclamă la pantofi sau la mură­turi). De ce nu se indignează nimeni că-s ziarele pline de anunţuri lascive la secţiunea masaje? Evident, toate acestea fac parte din coti­dian de prea multă vreme…

Totuşi, mă nelinişteşte şi pe mine ceva în toată povestea asta. Într-un interviu, tânărul Dolan afirma cum că nu există posibilitatea neutralităţii în şcoală: ori faci parte dintre cei intimidaţi, ori dintre cei care intimidează. Stau şi mă întreb din ce categorie au făcut parte savanţii care au de gând să ne prelucreze creierele.

Simona Plopeanu
Simona Plopeanu
Simona Plopeanu are studii in literatura (Universitatea de Vest, Timisoara) si in jurnalism si "sciences de l'information" (Université de Montréal). Colaboratoare a ziarului Pagini Romanesti din 2004. In prezent, lucreaza ca specialist in informatie ("recherche") in invatamantul universitar din Québec.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare