George RadulescuOrice s-ar zice, pentru un român nu este confortabil sufleteşte să petreacă Sărbătorile Pascale departe de ţară. Mai ales pentru cei care au amintiri proaspete legate de familie, de casă sau de bisericuţa din cartier de la care obişnuiau “să ia lumină” de Înviere.

Dar cum Dumnezeu este cel care îngăduie fiecărui om să-şi îndrepte paşii spre un anumit loc de pe acest pământ, trebuie să vedem partea bună a lucrurilor. Nimic nu este întâmplător pe lume şi, mergând pe acest raţionament, nici stabilirea unei familii la mii de kilometri de ţara de ori­-gine nu poate ţine de hazard.

Aşadar, am mai trăit o sărbătoare a Învierii, înaintea căreia unii dintre noi au tras linie sub propriile împliniri şi eşecuri. Întrebarea la care trebuie să răspundem este dacă ne-am ales cu ceva în urma efortului de cer­-cetare a conştiinţei noastre.

Vremurile de azi nu sunt prielnice introspecţiei, analizei atente a vieţii pe care o ducem. Vrem mult şi repede, nu avem răbdare cu cei de lângă noi şi îi judecăm adesea pripit. Despre Dumnezeu ne-am construit o idee vagă, iar poruncile I le-am relativizat de mult, după cum ne cade nouă mai bine. Toate acestea se întâmplă în inima socie­tăţilor occidentale, acolo unde sacrul a fost complet evacuat din educaţia copiilor, uitându-se prea uşor că bunăstarea materială s-a născut din asimilarea unor valori spirituale. Altfel spus, reţeta ca­pitalismului are, printre multele sale ingrediente, unul profund creştin, cumpătarea, ingredient abandonat astăzi în goana după îndestulare cu orice preţ.

Aşa cum bine ştiţi, Canada nu face excepţie de la “regula” secularizării conştiinţelor. Frumoasele catedrale din piatră au ajuns muzee, spaţii de închiriat pentru diverse întâlniri “tovără­şeşti” sau chiar blocuri de locuinţe. Asta în timp ce pe panourile electronice din vagoanele de metrou rulează sfaturi precum “Sinuciderea nu este o soluţie!”, scrise cu litere roşii, premonitorii. De fapt, vorbim despre un comunism întors pe dos şi bine parfumat, unde omul este preţuit ca “unitate econo­mică” – cât produce, cât consumă şi ce activităţi poate dezvolta “pe orizontală”. La o adică, poţi aduce profit şi dacă ai probleme psihice: dai de lucru cabinetelor specializate, intri în statistici şi rapoarte de tot felul, cheltuieşti şi se cheltuieşte cu tine, toate pentru a pompa bani prin arterele eco­nomiei. Nu-ţi este îngăduit nici măcar un pas înapoi din marea “horă”, iar dacă insişti să-ţi tragi puţin sufletul o faci pe riscul tău, pentru că “la uşă” sunt alte mii de doritori, gata oricând să intre în joc.

Cam asta se întâmplă peste tot în lume, bineînţeles, pe diferite paliere ale consumului. Dar în societăţile mai bine organizate, aşa cum este şi cea în care trăiţi dumneavoastră, omul hotărât să ducă o viaţă creştină se poate folosi de sistem pentru a-şi atinge scopul. Presiunea asupra familiei este ceva mai redusă decât în ţările din Est, oamenii acordă mai mult timp celor dragi, dacă ştiu cum să şi-l gestioneze, şi sunt mai feriţi, măcar teoretic, de frustrările altora.

În schimb, acolo unde corupţia colcăie, iar sărăcia pe termen lung duce la delăsare şi înrăire este greu, dacă nu imposibil, să desţeleneşti suflete. Omului de rând, aflat într-o derută totală cauzată de nesimţirea şi hoţia celor care-l conduc de zeci de ani, nu-i poţi pretinde să fie neprihănit. Vă va spune de ce, în puţinele rânduri care urmează, un preot ortodox cu care am dialogat la Bucureşti, acum ceva timp.

Părintele Vasile Gavrilă slujeşte la fosta biserică rusă din centrul Capitalei, este profesor şi realizator al unei emisiuni de succes, difuzată la postul public de televiziune – “Duhovnicul de la miezul nopţii”. Să-l ascultăm, aşadar, cu raţiunea coborâtă în inimă, pentru a desluşi măcar câteva din cauzele nevrozei colective a românilor.

“Cred că românul a pierdut ceea ce se numeşte «frica lui Dumnezeu». Când spun lucrul acesta mă refer la sensibilitatea, la delicateţea de a nu deranja ceva ce e deasupra ta, ce e suprem. Parcă s-a închis într-un egoism feroce şi parcă devorează tot în jur. Cred că a pierdut contactul cu această dimensiune care îl sensibilizează, care îl umani­zează, care îl împodobeşte. Aşa a ajuns românul la această stare de răutate. În societatea românească, în această duritate, bădărănie, întâlneşti din loc în loc şi flori extraordinare, nişte exemple cu totul şi cu totul deosebite (…) Mi-am dat seama că avem în faţă un potenţial extraordinar, care nu este bine călăuzit, iar cei care au intenţii diabolice – pentru că trebuie să recunoaştem că astfel de forţe există, şi nu numai în societatea românească, ci peste tot – canalizează tinerii spre rău. În 1990, părintele Stăniloae a spus că are mare încredere în tineri pentru că ei vor merge cu demersul lor până la capăt, nu se vor opri undeva unde noi, din păcate, ne-am oprit. Şi vor căuta autenticul”.

Ad