Ioan Niculae, regele chimicalelor şi agriculturii din România şi, evident, unul dintre cei mai bogaţi români, a organizat un forum al investitorilor autohtoni.
Au trecut 20 de ani de când străinii prezenţi în România s-au organizat pentru a se reprezenta mai bine în faţa autorităţilor. Abia acum afaceriştii români şi-au dat seama că, fără un punct de vedere comun, pierd teren. Niculae a observat bine că lobby-ul străinilor în faţa administraţiei de la Bucureşti este foarte eficient, prin acel Consiliu al Investitorilor Străini, în timp ce antreprenorii români acţionează separat, fără nicio forţă.
Noua structură pusă la punct adună 500 de afacerişti români, care au împreună un million de angajaţi. Niculae spune că o cerere a unei firme româneşti trimisă la Guvern este percepută ca trafic de influenţă, în timp ce una a unui investitor străin se numeşte, elegant, lobby.
Reacţiile obişnuite ale românilor, citite pe forumuri, nu sunt pentru mine deloc surprinzătoare. În primul rând, Ion Niculae este descris ca un hoţ şi un miliardar de carton, care a jefuit avuţia naţională, şi a luat de la gura copiilor noştri. Care investitori români? Toţi sunt descrişi ca nişte derbedei şi foşti securişti, care au devenit peste noapte mari oameni de afaceri. Este simplu şi fără bătaie de cap să gândeşti aşa.
Atitudinea celor mai mulţi români în faţa celor care au bani este una de ură şi desconsiderare. Şi recunosc că nu ai multe contraargumente. O mână de oameni a pus mână pe ce a mai rămas viabil din economia românească sau au împărţit-o cu străini foarte versaţi în a specula oportunităţi într-o piaţă virgină. Nu există nicio stimă pentru românul care oferă locuri de muncă, din simplul motiv că este privit ca un hoţ, din start. Hoţii din Apus se bucură de mai mare apreciere pentru că sunt mai stilaţi.
În concluzie, pentru masa mare de români, a fi om de afaceri echivalează cu a fi hoţ. Este o imagine greu de combătut. Cei care judecă în felul acesta nu sunt din cale afară de cinstiţi, la rândul lor, în viaţă cotidiană, ci doar au draci că alţii au lucrat la alte dimensiuni. Dacă s-ar fi aflat de cealaltă parte a baricadei, ar fi făcut la fel.
Ura dintre clasa socială a patronilor şi a angajaţilor este una dintre nenumăratele probleme care subminează societatea românească. Atitudinea este contraproductivă şi inutilă în acelaşi timp.
O schimbare peste noapte a formei de organizare socială, aşa cum s-a întâmplat în 1989, lasă un vid în structura proprietăţii, pe care cineva, inevitabil, trebuia să-l umple. De la statutul de proprietate a partidului, toate obiectivele economice din România au rămas fără stăpân. Iar unii au realizat oportunitatea care nu se iveşte nici în 10 vieţi.
Cei mai plasaţi în a fura startul au fost cei care au lucrat în structurile de informaţii. Ei ştiau cum lucrează combinatul respectiv, ce parteneri externi are şi, mai mult, îi şi cunoşteau. A fost doar o chestiune de timp până când aceste persoane, mai bine pregătite pentru capitalism, să pună mână pe tot ce este de valoare.
1989 a fost momentul declanşării legii junglei, în care cei mai iuţi de mână au luat poturile mari. Se putea evita această situaţie? Părerea mea este că nu. Nici măcar teoretic, ştiinţa de a gera inteligent trecerea de la comunism la capitalism nu a fost aprofundată, din simplul motiv că, până în anii 1990, nu s-a întâmplat aşa ceva în istoria umanităţii. Deci este o materie nouă, neexplorată de nimeni.
Ce s-a întâmplat în România s-a petrecut şi în Rusia, Polonia, Cehia sau Bulgaria. Diferenţa dintre noi şi polonezi, de exemplu, este că administrarea ţării este mult mai responsabilă la Varşovia decât la Bucureşti. Iar patriotismul polonez a încurajat proprietatea autohtonă, în timp ce la noi s-a considerat că tot ce vine de afară este mai bun. Rezultatul este că România nu mai aparţine decât într-o mică măsură românilor, iar cei care ar putea avea un cuvânt de spus – afaceriştii români – sunt priviţi cu ură.
Nu-l cunosc pe dl. Niculae, deşi ştiu mulţi alţii. Nu ştiu ce măgării a făcut el la viaţa lui, cum a făcut primul milion şi cât a furat din avuţia ţării. Dacă există probe, să plătească; dacă nu, să fie lăsat să creeze locuri de muncă, să aibă o funcţie socială.
Avem nevoie să iniţializăm momentul zero, în care lumea să ia lucrurile aşa cum sunt, altfel mai stăm o sută de ani, să ne înjurăm şi să ne acuzăm unii pe alţii de hoţie.
