Să fim responsabili!

Ne antrenăm toată viaţă să fim responsabili, iar discursul despre responsabilitate nu a fost niciodată mai prezent ca acum în viaţa de zi cu zi. De la politicieni la companii, există o goană a tuturor în a se pozi­ţiona ca res­ponsabili, spre deosebire de cei­lalţi, adversari sau concurenţi, care, ni se sugerează, nu sunt deloc sau, în orice caz, nu atât cât ar trebui să fie.

Fiecare dintre noi vrem să fim responsabili, la rândul nostru. Să nu rămânem de căruţă.

De exemplu, luptăm cu toate forţele împotriva poluării. Reciclăm disperaţi orice bucăţică de hârtie sau de plastic. În acelaşi timp, ne schimbăm telefoanele mobile, în medie, la fiecare doi ani. 125 de milioane de telefoane sunt aruncate în fiecare an, producând 65.000 de tone de gunoi.

Trimitem, mândri, e-mailuri în care aproape ţipăm la destinatar: Nu imprimaţi, gândiţi-vă la mediul înconjurător! Ceea ce nu ne opreşte să înjurăm pe sub mustăţi când companiile de telefonie sau de cărţi de credit ne sugerează să primim facturile electronic sau, nemernicii!, ne cer doi dolari dacă vrem să primim factura prin poştă.

Tot din responsabilitate pentru natură, preferăm bicicleta în locul maşinii. Ignorăm pista cicla­bilă şi-n drumurile noastre ne comportăm de parcă am vrea să câştigăm Turul Franţei. Şoselele nu au stopuri, iar semafoarele sunt doar pentru maşini (ai căror şoferi sunt întotdeauna vinovaţi dacă ne lovesc, chiar şi dacă ei au verde şi noi, bicicliştii, roşu).

Hydro Québec ne îndeamnă să economisim energie. Să schim­băm becuri. Să cumpărăm electro­menajere Energy Star. În acest timp, la sediul lor de pe René-Lévesque, luminile ard zi şi noapte.

A fi responsabil înseamnă a avea grijă de securitatea ta şi a familiei tale în automobil. Constructorii au răspuns rapid nevoii noastre, aşa că maşinile sunt din ce în ce mai performante. Cum­pă­răm scaune pentru cei mici, maşini cu şase airbag-uri, dar ne coborâm copiii din ma­şină, atunci când îi ducem la şcoală sau la diverse activităţi, drept în mijlocul drumului, în plin trafic. Ignorăm portiera de lângă bordură, de parcă nici n-ar exista. Coborâtul copiilor din maşină pe partea stângă a devenit un fenoment atât de răspândit încât un producător auto a găsit de cuviinţă să lanseze un model cu trei uşi: două în faţă şi una în spate, pe partea dreaptă.

Consumăm alcool cu moderaţie şi ne urcăm apoi la volan, cu aceeaşi mode­ra­ţie. Numărul de pahare inclus în “moderaţie” variază de la o persoană la alta.

Companiile ne prezintă produse responsabile, care conţin cu 25, 30, 50% mai puţină sare sau zahăr decât produsul original, de parcă acesta din urmă a fost vândut de extratereştri, nu tot de ei.

Înjurăm capitalismul, bancherii şi speculatorii la bursă, responsabili pentru criza economică în care ne aflăm. După aceea, când investiţiile noastre cresc cu încetinitorul, îi înjurăm din nou.

Este responsabilitatea noastră să luptăm împotriva sărăciei. Şcolile noastre organizează, în timpul vacanţelor, tabere în America de Sud, unde copiii noştri să înveţe ce este sărăcia şi unde îi pot ajuta pe ceilalţi. În Québec şi în Canada nu există săraci şi nimeni nu are nevoie de o mână de ajutor. Plutim în roz.

În timp ce luptăm împotriva sărăciei, ne cumpărăm tricouri produse în Bangladesh, o ţară de care auzim doar atunci când o fabrică de opt etaje se prăbuşeşte şi mai mult de o mie de muncitori, plătiţi cu 25 de cenţi pe oră, mor în dezastru. Suntem cuprinşi de emoţie, dar, să fim sinceri, câţi dintre noi ar fi dispuşi să plă­teas­că doi dolari în plus pentru un tricou? Noroc că Loblaws, unul dintre beneficiarii fabricii, a hotărât să ajute victimele. Este ca un fel de transfer de responsabilitate, iar sentimentul nostru de culpabilitate s-a diminuat, suficient cât să dormim bine.

Suntem din ce în ce mai atenţi la ce fac politicienii noştri. Îi vrem dârji, drepţi, incoruptibili. Ceea ce nu ne împiedică să stăm acasă în ziua votului şi să ne scandalizăm că lucrurile merg prost. Atunci când mergem la vot totuşi, vo­tăm pozele de pe afiş, pentru că puţini dintre noi citesc un ziar local cu regularitate şi înţeleg te­me­le discutate. Aproape nimeni nu participă la o întâlnire cu deputatul său sau cu adversarii acestuia. Continuăm să ne plângem că suntem trataţi ca o turmă, în vreme ce singuri am intrat în ea.

Deşi este evident că multe lucruri în ceea ce priveşte responsabilitatea fiecăruia dintre noi s-au îmbunătăţit considerabil, realitatea arată că orice creştere de responsabilitate într-o direcţie atrage o creştere a iresponsabilităţii în alta. Şi, deşi ne antrenăm toată viaţă să fim responsabili, mulţi dintre noi nu trec testul.