Ce lăsăm în urma noastră

Aşa-i că nu v-aţi gândit cum va arăta lumea din jurul dumnea­-voastră peste vreo sută de ani, când majoritatea dintre noi nu vor mai fi nici măcar în amintirea celor ce vor vieţui atunci? Eu, recunosc, m-am gândit la asta nu demult, în timpul unei vizite la Muzeul McCord. Poate că ştiţi unde este – aproape de staţia de metrou McGill.

Acolo am văzut imagini din urmă cu vreo 60-70 de ani, surprinse în cartierele din Montréal, ticsite de imigranţi din toate col­ţurile pământului. Mi-a atras atenţia un moş cu privirea tristă, care fuma la colţul unei prăvălii. Cine ştie de unde venise şi ce-o fi fost în mintea lui atunci când fixa camera cu privirea. Bătrânul s-o fi stins de ceva vreme, cartierul în care-şi ducea zilele şi-a schimbat înfăţişarea, nepoţii lui or fi având azi copii mari şi griji cât cu­prinde.

Montréalul s-a transformat odată cu lumea ce-l animă. În bine sau în rău, numai Dumnezeu ştie adevărul. Cert este că oame­nii şi-au schimbat felul de a fi, chiar dacă nu în mod dramatic, aşa cum se întâmplă prin alte părţi. Spre exemplu, în România.

Mă uitam, zilele trecute, la fotografii de acum un secol, cu fărâme din centrele oraşelor Bucureşti, Slatina, Piatra Neamţ. Câte o clădire în stil parizian, un parc, o statuie, câţiva trecători îmbrăcaţi îngrijit. Ce s-a ales din toate astea? Mai supravieţuieşte, ici, colo, câte un vechi “palat administrativ” şi câte o casă boie­rească, cu pereţii scorojiţi. Ce-i drept, peste imobile au trecut ani tulburi, ignoranţă şi planuri de urbanizare forţată. Zidurile au rezistat în cele din urmă, dar de sufletele oamenilor ce s-a ales?

Nu sunt de acord cu aceia care spun că este în firea omului să regrete trecutul, deşi prezentul îi oferă mai mult. Până una-alta, diferenţa între gene­raţiile care au construit prezentul aici, în Canada, şi cele care ne vor înlocui pe noi se vede limpede în mij­loacele de transport în comun. Acelaşi lucru este valabil şi în România, însă cu o deosebire notabilă. Dar să le luăm pe rând.

Adolescenţii lasă impresia că nu mai respectă nicio regulă elementară de convieţuire, într-o lume în care s-au inventat pieptenul, maşina de spălat şi cafeaua de dimineaţă. Aici nu vreau să fiu acuzat că semăn cu pensionarii care-şi fă­ceau veacul la gura blocurilor socialiste şi care aveau ca subiect favorit de discuţie “tineretul din ziua de azi”. Numai că-mi este imposibil să nu observ, în fiecare dimi­neaţă, cum elevii de secon­daire îşi târâie apatici ghiozdanele murdare, cum se îmbulzesc aiurea la ieşirile de metrou sau cum vor­besc între ei, spre uimirea asisten­ţei involuntare.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în România, şi peste tot în “lumea globalizată”. Părinţii au încetat demult să-şi mai facă “job-ul” acasă, scuzându-se în faţa propriei conştiinţe prin “nevoia de libertate” a copiilor. De fapt, ei sunt ocupaţi cu viaţa lor, cu angoasele şi ambiţiile izvorâte dintr-o societate cu valori morale aproximative, din care a fost evacuată credinţa în Dumnezeu şi în orice ideal. Copiii sunt “lăsaţi în pace” din lipsă de timp şi de chef, mi­zân­du-se pe educarea lor prin “experimentarea pe propria piele” şi prin interacţiunea cu alţii. Mai simplu spus, vei vedea că nu e bine să urli ca apucatul atunci când vei lua prima amendă sau vei afla de la şcoală ce rişti să păţeşti dacă te urci la volan după ce ai consumat alcool.

În lumea occidentală, nerespectarea regulilor atrage, de cele mai multe ori, sancţiuni băneşti care reduc drastic buge­tele alocate de cetăţeni pentru consum şi distracţie. Asta pentru că autoritatea statului este (încă) exercitată, sub o formă sau alta. Aşadar, fondul respectării unei reguli de conduită este frica, nu convinge­rea că acea regulă este bună. Şi aici vedem clar diferenţa între generaţiile care au construit prosperitatea Vestului şi cele care beneficiază în prezent de ea.

Gândiţi-vă acum la acea parte de lume, din care provenim şi noi, unde comunismul şi ceea ce a urmat după prăbuşirea lui au distrus sistematic autoritatea statului. Altfel spus, acolo au dispărut şi valorile, şi frica. În ţara noastră se trăieşte de ani buni prin “fentarea sistemului”, principiul extin­zându-se alarmant prin “fentarea aproapelui”. Este o chestiune de timp ca acest lucru să se întâmple şi în Occidentul de care am fost despărţiţi, ca evo­luţie istorică, în 1947.

Mă întreb ce ar zice acel moş cu privirea tristă, venit de cine ştie unde şi păstrat pe o peliculă a Muzeului McCord, văzând cum se trăieşte astăzi în lume.