Montréalul este un loc magic

Bucureşti, aprilie 2013. Într-o cafenea din Piaţa Rosetti, unde ne dăduserăm întâlnire, aveam să descopăr un bărbat pe la 40 de ani, a cărui simplă prezenţă m-a transportat într-o Românie la care am visat dintotdeauna şi care ar fi putut exista cu adevărat, dacă tăvălugul comunist nu ar fi trecut peste ea.

În mod normal, Şerban Dimitrie Sturdza ar fi trebuit să fie astăzi, sub o formă sau alta, la cârma României. În loc de asta, energia, educaţia aleasă şi pu­terea lui de muncă se risipesc în procese de recuperare şi în războaie birocratice, gândite anume pentru a desăvârşi distrugerea a tot ceea ce ţara aceasta are mai bun din punct de vedere uman.

Astăzi, elita României nu mai este exterminată în închisori, aşa cum au făcut generaţiile lui Groza şi Gheorghiu-Dej, ci este încartiruită în săli de tribunal.

În acest timp, urmaşii comuniştilor desăvârşesc devalizarea resurselor ţării, îşi consolidează averile, se împopoţonează cu doctorate falsificate sau luate la universităţile de cartier şi, mai ales, ne conduc.

Descendent al domnitorului Mihail Sturdza, care a domnit peste Moldova între 1834 şi 1849, Şerban  Dimitrie Sturdza poartă amprenta genetică a unei familii a cărei istorie se întinde pe 500 de ani. După un exil de 11 ani, dintre care 4 petrecuţi în Canada, Şerban Dimitrie Sturdza s-a întors, în 1998, în România.

La o simplă căutare pe Google, se poate observa cu uşurinţă că nu v-aţi “integrat” în viaţa mondenă românească. De ce aţi ales să trăiţi departe de scena publică?

Îmi e cu neputinţă să vă dau un răspuns univoc la această întrebare. Sunt o persoană trecută de 40 ani, dar niciodată nu mi-am dorit celebritatea cu orice preţ. Am refuzat numeroase invitaţii la posturi de televiziune sau interviuri în presă, pentru că nu sunt dispus să fac sau să spun orice, numai pentru a mă afla în centrul atenţiei.

În general, la ora actuală, viaţa mondenă din România se caracterizează prin prost gust, scandaluri, vulgaritate şi violenţă verbală sau prin afişarea ostentativă a bogăţiei. Chiar dacă eu şi familia mea nu trăim într-un anonimat total, totuşi căutăm să dăm dovadă de consecvenţă, să rămâ­nem credincioşi propriilor idei şi principii. Adică să fim buni creştini, patrioţi, modeşti, umili. Altfel spus, mie lumea mondenă îmi este cu desăvârşire străină. Cred că renumele şi prestigiul unei persoane ar trebui să se datoreze meritelor personale, profesionale, artistice şi calităţii sale umane.

Dar mai e ceva, eu aş înţelege să fiu în prim plan doar pentru a putea comunica, în mod nemijlocit şi la obiect, ceva anume, pentru a-mi mobiliza concetăţenii, pentru a fi un exemplu pentru ceilalţi. Or aici apare o altă problemă, lipsa aproape totală de interes a majorităţii românilor faţă de anumite idealuri dragi mie. Adesea mă simt exilat, străin printre ai mei, aşa că nu ar servi la nimic să le transmit românilor dezamăgirile mele.

Pentru cei care se vor fi întrebat deja cum se face că citesc acest interviu într-un ziar care apare la Montréal, să le spunem că aţi locuit o vreme în acest oraş. Ne puteţi relata pe scurt povestea vieţii dumneavoastră montrealeze?

Am plecat “definitiv” din România în 1987, când aveam douăzeci de ani. M-am stabilit în Franţa, unde tatăl meu se afla deja din 1974. Am trăit, studiat şi lucrat la Paris, între 1987 şi 1994, când am emigrat în Canada, la Montréal. Aici am trăit până în 1998, anul reîntoarcerii mele în România.

Dacă plecarea în Franţa a fost o chestiune firească, avându-l pe tatăl meu acolo, emigrarea de la Paris la Montréal a părut, în ochii multora, ca fiind o nebunie. O persoană din Montréal mi-a spus că a te muta de la Paris la Montréal e ca şi cum te-ai muta de la Bucureşti la Petroşani. Ce exagerare! Trebuie să vă mai spun că eram cetăţean francez, aveam la Paris rude, prieteni şi cu toate acestea eram fascinat de “visul canadian”. Deşi nu fusesem niciodată în Canada, mi-am impus să emigrez pur şi simplu şi să fac tot ce-mi stătea în putinţă să-mi placă acolo.

Pot să vă asigur că niciodată nu am regretat această alegere. M-am simţit extraordinar acolo, iar Canada, Québecul şi, mai ales, oraşul Montréal m-au fascinat. Şi continuă să o facă. Este pentru mine un loc magic, pe care îl ador. Nu mi-a fost deloc uşor la început. Am dus-o destul de greu, iar traiul meu era la fel de modest ca al oricărui emigrant român. Cu timpul, lucrurile s-au aranjat, iar într-o bună zi am avut privilegiul de a deveni cetăţean canadian. Doamne, ce onoare! Eram atât de emoţionat! O stare de spirit care se datora în primul rând faptului că această ţară, Canada, ştie atât de bine să te facă să te simţi mândru de ea.

Din câte ştiu, aţi fost destul de implicat în viaţa comunităţii româneşti din Montréal. Ce amintiri păstraţi de aici?

Poate e cam mult spus. Am încercat doar să-mi fac datoria de român şi de creştin ortodox, activând ca membru al Consiliului Parohial al Bisericii Bunavestire, unde eram consilier parohial, fiindu-i alături Părintelui Popescu. Am editat chiar şi o revistă, “Candela”, modestă, dar bine îngrijită şi de calitate. Cred că mai apare şi astăzi, dacă nu mă înşel. Acolo am cunoscut oameni deosebiţi. Unii dintre ei au plecat la Domnul, alţii s-au întors în ţară. Îi port pe toţi în sufletul meu.

Este de notorietate faptul că v-aţi întors în România pentru a vă implica în lupta familiei pentru a-şi recupera bunurile confiscate de regimul comunist. Cunosc oameni pentru care această luptă a fost traumatizantă. Cum a fost pentru dumneavoastră?

Când m-am întors în România de la Montréal aveam 32 de ani. Eram în floarea vârstei, plin de energie şi de optimism, capabil să mut munţii din loc. În vremea aceea, nimeni nu credea că voi reuşi să recuperez ceva din mâinile comuniştilor. Dar când eşti tânăr, aproape totul este posibil.

La început, am înregistrat succes după succes, avansând cu paşi mici, dar siguri. Am făcut un “bulgăre de zăpadă”, investind şi muncind la noi şi noi procese. Am recuperat numai ruine. Puţin, în comparaţie cu tot ceea ce i-a fost naţionalizat bunicii mele. A trebuit apoi să trec la faza a doua, de reconstrucţie, de restaurare. Aşa au trecut anii, unul după altul, dar apoi lucrurile s-au schimbat şi de vreo trei-patru ani nu am mai recuperat nicio proprietate. Însă nu mă las copleşit de eşecuri, ci îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce m-a ajutat să realizez. Toate aceste procese, care ani de zile m-au pasionat, au ajuns să mă obo­sească, iar acum mă plictisesc. Fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui…

Ce vă place din România de astăzi şi ce nu?

Iubesc această ţară şi acest popor. Chiar dacă am călătorit destul de mult prin lume, pentru mine România este cea mai frumoasă ţară, cu munţii şi văile ei, cu câmpiile, cu Delta Dunării, cu litoralul românesc, cu mănăstirile din Moldova şi cu Maramureşul, cu Iaşiul, capitala cultu­rală a României, cu Sibiul, cu fascinanta Dobroge. Dumnezeu ne-a dat cam de toate… Apoi, îmi place mâncarea românească, îmi place muzica populară, îmi place să vorbesc toată ziua în româneşte, să petrec sărbătorile creştine alături de familie. Îmi place să merg la Sfânta Liturghie într-o biserică veche, cu pereţi afumaţi de lumânările ce au însoţit rugăciunile a mii şi mii de enoriaşi, să merg la teatru, la concerte, să mă întâlnesc cu prieteni vechi…

Nu îmi place că ţara continuă să fie condusă de copiii, ginerii şi nepoţii foştilor generali de Securitate. Că punctul 8 din Declaraţia de la Timişoara tot nu a fost adoptat. Mă macină gândul că România nu mai are niciun vis care să poată coagula forţa, dăruirea şi chiar sacrificiul românilor. Nu îmi place că ne ascundem adesea după deget, fugind de anumite adevăruri istorice. Nu îmi place că nu ştim să ne respectăm martirii, sfinţii închisorilor. Nu îmi place că nu am avut nici până acum un adevărat proces al comunismului. Nu îmi place că ne furăm prea des căciula.

România a cunoscut anul trecut mari frămân­tări politice. Cum le-aţi trăit dumneavoastră, de la Bucureşti?

Nu îmi venea să cred că trăiam asemenea clipe. Mă gândeam că, după ce că eram atât de afectaţi de criza financiară mondială, după ce reuşisem totuşi să depăşim punctul critic al acestei situaţii, o criză politică institu­ţională era ultimul lucru de care aveam nevoie. Eu am resimţit aceasta criză ca pe încă o mineriadă, care a lovit din nou în interesele României şi ale românilor. Ne-am pierdut iarăşi puţina credibilitate câştigată atât de greu în ultimii ani. Şi cred că, la aproape un an de la aceste tulburări politice, România încă mai plăteşte pentru luptele intestine şi pentru rufele murdare spălate în străinătate.

Reprezintă România doar o etapă a vieţii dvs. sau este vorba de o întoarcere definitivă?

Asta numai Dumnezeu ştie. Şi mă rog la El să nu trebuiască să emigrez din nou. Să nu fiu nevoit să o fac, căci nu mai sunt atât de tânăr, iar acum port şi respon­sabilitatea unei întregi familii. Nu aş mai dori să iau iarăşi viaţa de la început. Dar cine poate şti… Un lucru este cert: dacă va trebui să-mi mai părăsesc vreodată ţara, voi veni în mod sigur direct în Canada.

România trăieşte astăzi nişte vremuri ciudate

M-a întrebat recent cineva dacă merită să te reîntorci în România. Ce aţi răspunde la o asemenea întrebare?

Depinde ce înţelegem prin asta. Mă tem că întrebarea are un anumit substrat material. Numai că banii nu aduc întotdeauna fericirea. Trebuie să mai existe şi alte valori. Dacă acum câţiva ani încercam să-mi conving prietenii din străinătate să se întoarcă, astăzi sunt ceva mai rezervat. Mi se pare că trăim acum, în România, nişte vremuri ciudate, în care nu mai putem fi siguri de aproape nimic; aşa că nu prea ştiu ce să vă răspund.

Depinde foarte mult de aşteptările fiecăruia, de tipul de om. Nu aş dori să-i supăr sau să-i mâhnesc cumva pe cei care vor citi aceste rânduri, în care mi-am exprimat propriile mele gânduri. Aş spune totuşi că, dacă pentru românul respectiv partea materială este foarte importantă, atunci să rămână în Canada. Dar dacă partea spirituală are o însemnătate mai mare decât cea materială, atunci poate că s-ar simţi mai bine în România. Însă este o alegere foarte grea şi tocmai de aceea, eu, care am cunoscut ambele faţete, mă abţin să îndemn pe cineva să opteze pentru o anume variantă.

România de azi este plină de oameni care au facut averi imense într-o perioadă foarte scurtă de timp. Cum se simte cineva ale cărui bunuri de familie se află în continuare în mâinile unor foşti comunişti şi securişti?

Se simte groaznic. Simte asta ca pe o imensă nedreptate, care durează de peste şaizeci de ani. Acest lucru îi provoacă un puternic sentiment de frustrare. Vedeţi dumneavoastră, aceşti oameni din fostele structuri ale Securităţii – care conduc astăzi trusturi mari de presă şi care au devalizat economia naţională, venind cu manipulări de genul “Nu ne vindem ţara!”, pentru a o putea prăda ei – sunt exact aceia care îi mai şi învrăjbesc pe români unii împotriva altora. Aceşti indivizi, în loc să înfunde puşcăriile, pentru că au distrus economia naţională, se arată scandalizaţi de faptul că nu ştiu ce rudă de-a mea a recuperat, după ani buni de procese, câteva mii de hectare de pădure care aparţinuseră familiei Sturdza.

Eu nu am câştigat niciun hectar de pădure, dar o asemenea abordare mi se pare scandaloasă. Tocmai ei, care, aşa cum bine spuneaţi, au făcut averi imense într-un răstimp foarte scurt, au tupeul să ne întrebe pe noi de unde avem atâtea. În cazul nostru este vorba despre munca a zeci de gene­raţii. Să le amintim acestor indivizi câte a făcut familia mea pentru acest popor? Hoţii strigă hoţii, spune o vorbă românească.

Care este, în opinia dumnea­voastră, diferenţa dintre omul politic şi omul de stat?

Eu mă trag dintr-o familie de oameni de stat. Aşa că, pentru mine, deo­sebirea dintre om politic şi om de stat este cât se poate de clară. Omul politic este acela care intră în politică pentru a-şi satisface anumite interese personale sau de grup. În schimb, omul de stat este acela care înţelege să ofere, prin muncă, dăruire şi poate chiar prin sacrificiul suprem, ceva poporului său şi ţării sale. Or, în România de azi nu mai avem astfel de oameni.

Lipsa lor vine, în primul rând, din faptul că elitele acestei ţări au fost distruse, omorâte, torturate şi batjocorite în puşcăriile comuniste, la Sighet, la Aiud, la Piteşti, la Periprava, la Canal. Aceşti oameni deosebiţi – crema societăţii româneşti de la acea vreme – ar fi putut transmite mai departe valorile naţionale, patriotice, creştine. Odată cu dispariţia lor, s-a rupt lanţul firesc al transmiterii va­lorilor.

În familia mea, în trecut, copiii erau edu­caţi de mici în ideea ca, într-o zi, să fie capabili să-şi servească ţara la cel mai înalt nivel. Iar pentru asta, familia alegea pentru copil un anumit tip de educaţie. Acesta nu avea întotdeauna o copilărie obişnuită, căci el trebuia, încă de mic, să ştie să se poarte în public, să ştie că este mereu observat şi că lumea aşteaptă de la el mai mult decât de la alţi copii; el ştia că nu trebuie să lezeze niciodată, în niciun fel, imaginea familiei sale – o imagine construită atât de greu, vreme de zeci de genera­ţii. Copilul nu avea prea mult timp pentru joacă, el dedi­cân­du-se cu precădere studiului. Educaţia primită era foarte importantă. Apoi, la vârsta adolescenţei, era trimis în străinătate, pentru a învăţa mai multe limbi străine, pentru a face studii la un colegiu de elită şi, nu în ultimul rând, pentru a-şi constitui un cerc puternic de relaţii printre străinii de acelaşi rang cu el. Iar pentru toate acestea, părinţii inves­teau mult în educaţia progeniturilor lor. Tinerii se întor­ceau în ţară pe la vârsta de 18-21 ani.

Din acel moment, părinţii treceau la a doua etapă a “investi­ţiei”, punându-le la dispoziţie tinerilor toate cele necesare pentru fructificarea, în folosul ţării, a întregii experienţe dobândite în străinătate. Şi astfel, într-un mod firesc, se năşteau oameni de stat.

Aş pune şi eu o întrebare: cine credeţi că ar mai fi astăzi dispus să urmeze, dacă ar fi cazul, exemplul şi sacrificiul lui Constantin Brâncoveanu?

Restaurarea monarhiei ar fi o reparaţie istorică

 Ce părere aveţi despre ideea unei posibile restaurări a monarhiei în România?

Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre eventualitatea restaurării monarhiei în România. În modul cel mai clar, trebuie să vă spun că eu sunt pentru restaurarea monarhiei. Nu aş vrea să înţelegeţi neapărat prin aceasta că doresc, în mod automat, ca Regele Mihai sau vreun urmaş al acestuia să revină pe tronul României. Şi cu atât mai puţin că aş avea vreo sugestie sau vreo informaţie în acest sens. Eu consider că restaurarea monarhiei ar fi o reparaţie istorică, normală şi firească. Apoi, cu ce monarh, cu ce familie, este complet o altă discuţie.

Tovarăşii ne tot sperie cu ideea că ar fi obligaţi să organizeze un referendum pentru consul­tarea populaţiei în acest sens şi că, evident, după mai bine de şaizeci de ani de manipulare comunistă, de distrugere a valorilor şi de minciună, rezultatul ar fi unul modest. Eu le răspund acestor tovarăşi că abolirea monarhiei şi instaurarea republicii nu s-au făcut prin consultarea românilor, în urma vreunui referendum democratic. Adică dânşii vor să se folosească de nişte argumente democratice tocmai pentru a îngropa nişte adevăruri istorice. Iar repararea efectelor unor abuzuri istorice nu se poate face decât prin legi, hotărâri şi decizii speciale.

Şi mai e ceva, în ceea ce priveşte opinia populaţiei: haideţi să informăm corect populaţia timp de câţiva ani, într-un mod onest şi deschis, asupra ideii monarhice, cu bune şi rele, cu plusuri şi minusuri, atât în ceea ce priveşte trecutul monarhic al României, cât şi în ceea ce priveşte eventualele avantaje ale unei monar­hii moderne europene de astăzi, iar apoi veţi vedea care va fi părerea românilor. Românii strigă de peste două­zeci de ani că “Monarhia Salvează România!” Repet, aici nu este vorba neapărat despre Regele Mihai sau despre vreun urmaş al acestuia, ci despre principiul monarhic.

Unirea cu Basarabia, un ideal naţional

 Care credeţi că ar putea să fie idealul naţional cel mai important pentru România de azi, la a cărui realizare ar putea conlucra întreaga naţiune?

Românii nu mai au astăzi un ideal naţional clar, asupra căruia să-şi canalizeze energiile. Un proiect naţional important, o năzuinţă larg susţinută de popu­laţie. Iar eu cred că restaurarea monarhiei, pe de o parte, şi unirea noastră cu Basarabia, pe de altă parte, ar putea fi două teme importante asupra cărora să ne aplecăm. Teme pe care, după o largă, completă şi serioasă informare – făcută de către statul român, prin posturile de radio şi televiziune, prin presa scrisă, timp de un an sau doi – să fie tranşate în mod clar şi să zicem că ştim ce vrem. Să văd şi eu mitinguri care să reunească un mili­on de oameni, veniţi din toată ţara, pentru un ideal comun major. Să văd laolaltă politicieni, istorici, artişti, ţărani, muncitori, intelectuali, braţ la braţ, într-o mare horă a unirii. Doar astfel am putea transmite un mesaj clar fraţilor noştri basarabeni, autorităţilor de la Chişinău, Rusiei, Ucrainei, Uniunii Europene şi altor mari puteri. Trebuie să ridicăm capul plecat şi, cu fruntea sus, într-un mod demn, să exprimăm dorinţa noastră. Sigur, într-un cuplu este nevoie de doi, dar cred că ar fi foarte util ca poporul român să-şi exprime mai întâi clar, într-un sens sau în altul, opţiunea sa. Apoi vom vedea. Va trebui să urmărim ca politicienii şi diplomaţii noştri să îşi facă bine treaba. Dar şi aceştia au nevoie de un mandat clar din partea noastră, de o susţinere largă. Cam asta ar însemna, în opinia mea, un proiect naţional important pentru ţară.

Notă:  Şerban Dimitrie Sturdza trăieşte, din 1998, la Bucu­reşti. Deşi cuplul Andreea şi Şerban Dimitrie Sturdza evită cât se poate de mult lumea “mondenă” bucureşteană, cei doi sunt în schimb deosebit de prezenţi în cercurile diplomatice străine (şi implicit canadiene) din capitala României. Familia Sturdza desfăşoară şi o susţinută activitate caritabilă, în sprijinul persoanelor defavorizate. Toate acestea, desigur, fără omniprezenţa camerelor de filmat, aşa cum, din păcate, se obişnuieşte în România. (G. S.)