Montréal şi Laval, motoarele economice ale Québecului, sunt în acest moment două oraşe bolnave, roase de corupţie până în măduva oaselor. N-ar trebui deci să ne mirăm că provincia nu are o situaţie generală prea roză.
Totul parcă merge mai prost: gropile reapar în prima iarnă după asfaltare, şanţurile – ca nişte cicatrici uriaşe – brăzdează străzile prin aproape toate cartierele, semn că reţeaua de conducte de sub asfalt nu se simte prea bine, iar metroul are în obicei să se oprească taman când i-e lumea mai dragă guvernului, adică atunci când oamenii se grăbesc să ajungă la muncă, înainte de ora nouă dimineaţa.
Ca şi în România, se găsesc tot timpul explicaţii. Pentru orice. Avem iarnă (ceilaţi, din Ontario, Vermont sau New York nu au, şi de asta străzile lor sunt mai bune). Metroul e vechi (până şi Bucureştiul a reuşit să-şi schimbe ramele de metrou cu unele fabricate de Bombardier. La fel şi Toronto. Doar Montréalul, nu). Mai rămâne să se importe aici şi foarte româneasca expresie: stai să-ţi spun de ce nu se poate.
Între timp, la Montréal, oamenii îl înjură pe fostul primar (pentru că actualul nu a fost mâna lui dreaptă şi – tot vorbă de-a noastră – nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase), apoi pe consilieri.
Dacă oraşul se află în starea deplorabilă de azi, principala vină este a montrealezilor. Ei sunt primii care au abandonat Montréalul în mâinile mafiei, primii care s-au dezinteresat de el.
În 2009, participarea la vot a fost de 39,44%. În 2005, de 35%. Majoritatea montréalezilor a preferat să stea acasă. Constant, 60% dintre locuitorii oraşului au preferat să nu se bage, deşi acum, probabil, sunt printre cei mai vocali faţa de situaţia în care se prezintă oraşul.
Probabil că la alegerile din această toamnă lucrurile nu vor fi cu mult diferite şi vom avea o participare care va urca, cu puţin noroc, spre 50%.
Montréalezii au pretenţii mici de la aleşii lor. Au chiar pretenţii mai mici decât atunci când îşi renovează baia sau când angajează o firmă care să le tundă gazonul. În aceste două cazuri cer referinţe, vor preţuri mici, calitate. Când vine vorba de administrat un buget de aproape 4,9 miliarde de dolari (cât are Primăria Montréalului în 2013) se mulţmesc cu ce pică.
O să-mi spuneţi că nu este obligatoriu să ai un MBA pentru a fi un bun administrator. Vă dau dreptate. În fond, fostul primar Gérald Tremblay avea un MBA obţinut la Harvard, în 1972, dar asta nu l-a făcut un primar bun.
În perspectiva alegerilor din toamnă, oraşul pare a fi la picioarele lui Denis Coderre. Un sondaj recent (18 mai) îl dă pe fostul parlamentar liberal în fruntea listei, cu 33% din voturi. Richard Bergeron, cu 18%, şi Louise Harel, cu 15%, sunt departe, în spate. Doar actualul primar, Michael Applebaum, ar putea să-i dea emoţii lui Coderre, întrucât se bucură de o notorietate enormă în rândul montrealezilor. Doar că el a jurat că nu candidează. Dar cine îi crede pe politicieni?
Este totuşi Denis Coderre, de profesie politician, soluţia pentru montrealezi? Până acum, promisiunile sale au fost foarte vagi. Nici contracandidaţii săi nu au excelat la acest capitol. Vedetă media, fan al reţelelor sociale, Coderre e cunoscut pentru cât de guraliv este şi pentru încăpăţânarea de care dă dovadă. El a vrut să fie parlamentar şi a candidat până a obţinut ceea ce şi-a dorit. A candidat şi a pierdut în 1988, în 1990 (învins de Gilles Duceppe) şi în 1993. A obţinut primul său mandat de deputat în 1997 şi, de atunci, a fost reales de cinci ori.
Sondajul CROP-LaPresse, care-l dă pe Coderre potenţial învingător, ne spune şi ce ar vrea alegătorii ca viitorul lor primar să facă.
Repararea drumurilor şi a infrastructurii oraşului ar trebui să fie prioritatea maximă. Aşa doresc 24% dintre cei care au răspuns la sondaj. Urmează cerinţe ca integritatea (21%), dezvoltarea economică (15%), sănătatea financiară (13%), transportul în comun (9%).
Nu ar trebui oare ca principala preocupare a primarului să fie finanţele? Dacă nu ar mai plăti dublu sau triplu pe kilometru de drum asfaltat, dacă nu ar mai plăti salarii mai mari decât în privat, dacă ar tăia din numărul de consilieri municipali (65, la o populaţie de 1,65 milioane vs. 51, la o populaţie de 8,3 milioane, cât are New York-ul), oraşul va avea bani pentru multe. Şi nu va mai creşte nejustificat taxele, în fiecare an. Mă îndoiesc însă că Denis Coderre are stofă pentru aşa ceva.
Aşa că daţi-mi voie să fiu sceptic. Singurul lucru care se va schimba cu certitudine la Montréal, odată ce un nou primar se va instala în funcţie, va fi nivelul taxelor şcolare şi municipale.
