Decizia interzicerii turbanului în meciurile de fotbal din Québec a aruncat Canada într-o sarabandă de declaraţii, care de care mai belicoase. Jason Kenney, ministrul imigraţiei, ca şi viitorul premier Justin Trudeau au sărit să critice decizia Federaţiei din Québec. De cealaltă parte, Pauline Marois a sărit, prompt, în apărarea ei. O simplă problemă de regulament a devenit chestiune politică.
O dovadă mai clară că trăim într-o ţară de hocheişti nu puteam avea. Dacă s-ar fi uitat măcar din când în când la fotbal, altul decât cel jucat în parcul de lângă blocul lor, cu toţii ar fi văzut că nu există niciun jucător de fotbal cu turban. Nici măcar în naţionala Indiei, ţara unde trăiesc cei mai mulţi sikh.
În regulamentul FIFA nu apare cuvântul turban. Nici ca fiind permis, nici ca interzis. Dar, dincolo de presupusele motive de siguranţă invocate, stupid, de federaţia din Québec, un turban creează clar un avantaj celui care-l poartă. Numai cine n-a jucat fotbal nu realizează că doi-trei centimetri în plus fac diferenţa între a rata o lovitură cu capul şi a înscrie un gol.
Dacă admitem că fotbalul se poate juca cu turban, acceptăm acest lucru şi la hochei? Dar la înot sau la sărituri în apă? Şi, dacă părăsim sportul pentru activitatea de zi cu zi: este obligatoriu pentru un motociclist sikh să poarte cască? Sub turban sau peste turban?
Regulile din sport sunt precum standardizarea în industrie. Avem nevoie de ele pentru a ne simplifica viaţa. Robinetele de apă caldă au un buton roşu, cele de apă rece, unul albastru. Pentru că acesta este codul. Poate comunitatea gay le-ar vrea în culorile curcubeului, dar nu acesta este standardul. Dacă mâine apare o religie care spune că nu ai voie să porţi decât tricouri albe cu pătrat roşu, asta nu înseamnă că federaţiile de fotbal din toată lumea trebuie să se facă preş pentru a permite câtorva sute de oameni să joace în astfel de tricouri, indiferent de culoarea tricourilor echipei lor.
Imaginaţi-vă Federaţia de Fotbal din Canada în situaţia în care fiecare minoritate culturală sau religioasă ar cere să i se recunoască un drept. Ortodocşii vor cere să joace cu cruciuliţe la gât (ceea ce FIFA interzice acum, dar oricum federaţia canadiană nu respectă regulamentele FIFA, deci trebuie să se poată). Musulmanii vor cere interzicerea vânzării de băuturi alcoolice pe stadioane şi vor cere ca femeile să fie îmbrăcate mai decent, dacă nu se poate chiar cu voal. În caz că nu, respectivii nu vor juca şi vor protesta că îi privăm pe copiii lor de dreptul de a face mişcare fizică şi că nu-i lăsăm să socializeze, deci să se integreze. E radical ca scenariu, recunosc, dar e acelaşi lucru ca în cazul cu turbanul.
Unde decidem că trebuie trasă o linie şi că peste această linie nu mai admitem alte cereri de “acomodare”? Rezonabilă sau nerezonabilă? De ce unii le obţin şi alţii nu?
Politicienii canadieni au, ca majoritatea politicienilor, două standarde: unul pentru ei, altul pentru mase. Kirpanul, un cuţit ceremonial sikh, este permis în şcolile din Canada, însă este interzis în Parlament. Elevii din primar se pare că sunt mai pregătiţi decât un politician să “acomodeze rezonabil”, dar şi să facă faţă unui eventual atac cu cuţitul. La fel, şi sikhii, curajoşi, au atacat la Curtea Supremă comisiile şcolare pe problema kirpanului, dar nu şi Parlamentul.
Imaginaţi-vă acum că Guvernul Canadei s-ar trezi mâine cu 3.000 de cereri, de la diverse minorităţi, care vor să fie “acomodate rezonabil”. Fiecare religie va dori ca angajatorul să-i acorde o zi liberă la fiecare sărbătoare religiosă importantă de-a sa. Musulmanilor li s-a creat deja un loc de rugăciune în multe instituţii. Dacă am cere şi noi, ortodocşii, un mic loc de rugăciune, eventual cu un spaţiu unde să aprindem o lumânare?
Alţii vor putea cere scoaterea brazilor de Crăciun din vitrine, a colindelor de la posturile de radio, a crucii de pe Mont-Royal etc.
În acest moment, Canada este o ţară guvernabilă doar pentru că imigranţii au foarte, foarte mult bun simţ. Altfel, cu “acomodările rezonabile” pe post de cutie a Pandorei, nu văd cum guvernele (cel federal şi cele provinciale) ar putea câştiga procese la Curtea Supremă, în cazul în care toată lumea ar vrea câte ceva.
P.S. Acest articol n-ar fi trebuit să fie scris. Problema turbanului este încă un exemplu de cum societatea canadiană se aruncă în dezbateri fără miză. Şi aceasta din cauza politicienilor care nu au bunul-simţ şi inteligenţa de a se ţine deoparte.
Din cauza lor, şi domnul Tremblay din Saint-Tremblay, care urmăreşte doar seriile din Cupa Stanley şi care nu a văzut picior de imigrant în toată viaţa lui are acum o părere fermă despre purtatul turbanului la jocul de fotbal, o problemă care altfel l-ar fi lăsat rece.
Este probabil, însă, ca domnul Tremblay să nu aibă nicio opinie despre alte probleme importante ale Québecului, cum ar fi decalajul faţă de restul provinciilor canadiene, creşterea datoriei publice şi alte asemenea subiecte.
