Petre P. Carp – conservatorul

Când examinăm figura lui Petre P. Carp, ne aflăm în faţa unui om politic ferm ataşat principiilor sale, cum România nu a avut decât câţiva în cei peste 150 de ani de viaţă parlamentară şi niciunul în toată perioada de după al Doilea Război Mondial.

S-a născut la 29 iunie 1837, la Iaşi, într-o veche familie boierească, ai cărei strămoşi sunt menţionaţi şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.

Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la conacul moşiei părinteşti de la Ţibă­neşti, iar de la vârsta de 13 ani, tatăl său, marele stolnic Petrache Carp, l-a trimis să studieze la Berlin, la Franzosische Gymnasium (liceul francez), unde limbile de predare erau franceza şi germana.

[pullquote]“În România nu trebuie să facă politică decât oamenii care au un venit de la 40.000 lei în sus”. (1870)

“Primul semn al unei stări înapoiate din punctul de vedere al culturii este netoleranţa”. (1892).

“Se zice: capitalurile străine intră în ţară şi apoi ies din ţară şi se duc la străini înapoi, cu un mare câştig. Aşa este. Dar ploaia care a căzut pe pământ se întoarce iarăşi la cer; căzând însă pe pământ, îl îmbogăţeste, îl alimentează şi-l face mai producător. Aşa şi cu ca­-pitalurile străine. Ele vin la noi şi apoi iarăşi se duc; însă în trecerea lor pe la noi va ieşi o întărire atât de mare a muncii naţionale, încât vom fi recunos­cători şi acelora care le-au adus şi acelora care le-au întrebuinţat.” (1904).

“Autoritatea morală a unui om politic nu se câştigă decât printr-un singur mijloc. În viaţa ta privată să fii totdea­una corect, în viaţa ta publică să fii totdeauna dezinteresat”. (1911)

“Fiecare stat are /…/ două probleme de rezolvat: problema existenţei sale şi problema măririi sale. Dar mărirea nu este posibilă decât cu existenţa. Şi când dumneavoastră veţi fi sacrificat po­si­bi­li­tatea existenţei statului nostru, atunci în loc să fi venit în ajutorul fraţilor noştri de dincolo, ale căror suferinţe le descrieţi aici, veţi fi adă­ugat la suferinţele lor şi suferin­ţele noastre, şi în loc să fim egali cu dânşii în fericire, vom fi egali cu dân­şii în nenorocire.”(1915)

“România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”. (1918)[/pullquote]

La fel ca Titu Maiorescu la Academia Theresiană de la Viena, şi Petre P. Carp a fost un elev model şi a luat examenul de bacalureat cu media maximă.  A studiat apoi dreptul şi ştiinţele po­litice la Universitatea din Bonn şi, în 1862, s-a întors în ţară, la Iaşi. Aici, i-a cunoscut pe Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti (cumnat cu Al. I. Cuza) şi Iacob Negruzzi. În 1864, cei cinci tineri, deveniţi prieteni, au întemeiat societatea Junimea, cea mai importantă grupare literară din România secolului al XIX-lea, de activitatea că­reia şi-au legat numele Eminescu, Caragiale şi Creangă. Petre P. Carp însuşi a tradus, în primii ani ai Junimii, din Shakeaspeare şi a susţinut conferinţe în cadrul programului acesteia de răspân­di­re a a culturii în rândul publicului larg. Dar, spre deosebire de prietenii săi (cu excepţia lui Titu Maio­res­cu), el se ambiţiona să facă şi o carieră politică importantă. Şi astfel, în 1865, cu ajutorul lui Theodor Rosetti, a dobândit o funcţie onorifică – fără salariu – în Consiliul de Stat. Dar funcţia aceasta nu l-a făcut loial faţă de Al. I. Cuza, de care-l separau vederile sale conservatoare, aşa încât, în februarie 1866, a făcut parte dintre complotiştii care l-au îndepărtat de la putere. După urcarea pe tron a lui Carol I, intrarea lui în politică şi renun­ţarea la literatură sunt irevocabile. Cariera politică a lui Petre P. Carp, începută printr-o funcţie onorifică ocupată în timpul lui Cuza, a durat 50 de ani – aşadar, o jumătate de secol – în care România a cunoscut o evoluţie ra­pidă spre a deveni, la sfârşitul secolului al XIX-lea, un stat modern şi dinamic.

Numele lui Petre P. Carp se asociază strâns cu această evoluţie.

În 1867, s-a înscris în Partidul Conservator, a devenit deputat de Vaslui şi a început să se ocupe de reorganizarea partidului, care se afla mult în urma Partidului Liberal.

În 1870 devine senator, dar face parte şi dintr-un efemer guvern conservator, condus de Manolache Epureanu, în cadrul căruia îndeplineşte funcţia de ministru de Externe.

Va mai ocupa funcţii ministeriale în 1876 (ministrul Cultelor si Instruc­ţiunii Publice, în locul lui Titu Maio­rescu); apoi, după îndelungata guver­- nare liberală dintre 1876 şi 1888, revine la putere în 1900-1901 (prim-ministru şi ministru de Finanţe) şi în 1910-1912 (la fel ca în guvernul din1900, prim-ministru şi ministru de Finanţe).

Cariera lui se apropia, în anii ace­ia, de sfârşit. Din 1874, deve­nise doctrinarul, iar din 1907, preşedintele Parti dului Conservator. Dar, după căderea guvernului său, în 1912, Petre P. Carp a pierdut preşedinţia formaţiunii politice, iar în 1915 s-a retras şi din Parlament.

Şi-a petrecut ultimii ani la moşia sa de la Ţibăneşti, contrariat, desigur, de evoluţia evenimentelor – pentru el, cu totul imprevizibile. A murit în 1919.

Contribuţia lui Petre P. Carp la modernizarea vieţii politice şi a societăţii româneşti nu se rezumă la activitatea sa ministerială. Mult mai importantă, vedem astăzi, este contribuţia sa ca parlamentar şi ca lider al opoziţiei.

Petre P. Carp era un orator de mare talent şi expresivitate şi elocinţa lui se asocia cu idei preţioase, îndrăzneţe care constituiau un program coerent, un mod de abordare alternativă faţă de cea liberală a problemelor societăţii româneşti. Elaborarea doctrinei conservatoare este unul dintre marile lui merite, întrucât modernizarea României s-a făcut, până la urmă, prin preluarea a ceea ce era viabil şi util în ambele platforme ideologice.

Petre P. Carp susţinea că politicienii români trebuie să fie oameni bogaţi, cu venituri suficiente, care să nu-i facă vulnerabili în faţa încercărilor de a-i corupe. De asemenea, el credea că menţinerea marii proprietăţi funciare este o necesitate, fiindcă ea dădea ţăra­nilor posibilitatea de “a-şi câştiga existenţa”. Dar, în paralel, tot în programul lui se propunea o lege pentru împiedicarea fărâmiţării proprietăţilor mici, care ar fi dus, după opinia, lui la apa­riţia unui proletariat rural.

În ajunul Primului Război Mondial, Petre P. Carp a fost singurul politician ro­mân proeminent care a susţinut, în Consiliul de Coroană de la 21 iulie de la Sinaia, poziţia regelui Carol I de aliere cu Germania. O asemenea poziţie pare astăzi contrară evoluţiei fireşti a istoriei României, dar, în epocă, lucrurile nu erau atât de simple. P. P. Carp detesta cel mai mult alianţa cu Rusia, care i se pă­rea că pune în pericol însăşi existenţa Româ­niei ca stat. Şi atunci poziţia lui Petre P. Carp nu ne mai apare ca fiind antipatriotică şi ignorînd interesele ţării. Ea reprezenta, de fapt, un punct de ve­dere care promova aceste interese, cu ajutorul altei alianţe. Nu era singurul român care gân­­dea astfel. Slavici şi Arghezi sunt alte do­uă exemple ilustre. Rămâne to­tuşi ca o contradicţie dramatică faptul că, în timpul ocupaţiei germane, el s-a manifestat indirect ca un colaboraţionist. Posteritatea nu i-a iertat această incapacitate de la bătrâ­neţe de a se schimba.