Timpul naraţiunii şi timpul natural

volumeO tendinţă normală este să asociem  complexitatea subiectului, numărul personajelor şi, mai ales, durata acţiunii cu grosimea cărţii. Aşa încât multor cititori li se pare obligatoriu, de exemplu, ca un roman de 600 de pagini să nareze evenimente petrecute într-un interval mai mare de timp decât un altul de 200.

Istoria literaturii a contribuit la apa­riţia şi la justificarea acestei opinii, prin numărul mare de romane-fluviu care au avut perioada lor de glorie în prima ju­mă­tate a secolului trecut şi care s-au impus literaturii universale mai ales prin autori francezi.

Romanul-fluviu este foarte asemă­nă­tor cu saga (romanele de familie) şi, din acest motiv, nu e de mare utilitate să le tratăm separat. În secolul al XIX-lea, unul dintre primele romane-fluviu a fost Les Rougon-Macquart (20 de volume), scris de Émile Zola între 1871 şi 1893. Cuprindea istoria a cinci generaţii, pe durata aproape a unui secol (1768-1864). După 1900, au scris romane-fluviu autori ale căror nume au ajuns celebre: John Galsworthy (Forsyte Saga, 4 volume), Roger Martin Du Gard (Les Thi­bault, 8 vol.), Jules Romain (Les hommes de bonne volonté, 27 vol.), Georges Duhamel (La chronique des Pasquier, 10 vol.) etc., fără să-l uităm, desigur, pe Marcel Proust (În căutarea timpului pierdut – iniţial 7 vol., reeditate apoi în 16). Zeci şi, uneori, chiar sute de perso­naje sunt implicate în trama narativă, iar acţiunea se întinde pe parcursul mai multor decenii.

- Publicitate -

Înrudite cu romanele-fluviu sau saga sunt naraţiunile numite  Bildungsroman (roman de formare), o specie radiind mai ales din literatura germană, mai ales de la Goethe, cu Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister.

Bildungsromanul are în centrul acţiunii nu o familie, ci un personaj, care acumulează experienţă pornind de la un punct iniţial, în care nu este pregă­tit pentru mediul social în care vrea să intre, până în momentul în care devine apt să-l abordeze. Perioada poate debuta în copilărie şi se poate termina la maturitate (de exemplu, Educaţia sentimentală, de Gustave Flaubert, Marile speranţe, de Charles Dickens, Hronicul şi cântecul vârstelor, de Lucian Blaga) sau se poate desfăşura între momente în care personajul evoluează de la o stare socială ori econo­mică inferioară spre alta, superioară. Este cazul romanelor despre parveniţi (Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, Drumul spre înalta societate, de John Braine) sau despre personaje care în­cear­că, fără succes, să depăşească barierele sociale (Roşu şi Negru, de Stendhal).

Există şi Bildungsromane parodice – ca, de exemplu, Bouvard şi Pécuchet, al lui Flaubert, care este o adevărată capo­doperă a genului.

Complexitatea acţiunii şi mulţimea personajelor din romanele-fluviu dau senzaţia că timpul din carte se apropie de timpul natural şi astfel naraţiunea dobândeşte mai multă autenticitate.

Romanele-fluviu au devenit desuete de prin anii ‘50 ai secolului trecut, odată cu apariţia de noi orientări lite­rare, ele fiind relegate în aria literaturii de consum. Tehnica lor a devenit o reţetă la îndemâna multor scriitori lipsiţi de harul iluştrilor lor predecesori, dar asta nu împiedică totuşi o masă importantă de cititori să le aprecieze încă.

În Bildungsroman, timpul este mult mai flexibil. Şi aici acţiunea se întinde pe durata mai multor ani, dar autorul alege cu grijă episoadele pe care le dezvoltă. Pe celelalte le tratează cu eco­nomie de mijloace, iar timpul este contractat. Iată o scenă din Roşu şi negru, care într-un roman-fluviu s-ar fi putut transforma într-un capitol întreg: “Dl. Appert înţelese că avea de-a face cu un om de suflet. El îl urmă pe venerabilul paroh, vizită spitalul, depozitul, puse multe întrebări şi, în pofida răspunsurilor ciudate, nu îşi permise cel mai mic semn de dezaprobare”.

În Educaţie sentimentală, sunt ani de zile care se contractează în trei-patru fraze: “Călători. Cunoscu melancolia pacheboturilor, frigurile aspre sub corturi /…/ amă­răciunea simpatiilor întrerupte. Reveni. Frecventă lumea, avu şi alte iubiri. Dar amintirea permanentă a celei dintâi le făcea insipide. /…/ Trecură ani”.

Timpul este, prin definiţie, contractat  în proza mai mult sau mai puţin scurtă. În Moara cu noroc a lui Slavici, câteva zeci de pagini îi sunt suficiente autorului pentru a povesti ascensiunea, stagnarea şi tragedia unei familii. În schiţele lui Caragiale, timpul din ele este fie apropiat de cel real (Amici, Petiţiune) fie compresat (Triumful talentului, Tempora).

O situaţie opusă romanelor-fluviu – şi relativ frecventă în proza contemporană – este dilatarea timpului. Exemplul cel mai ilustru este romanul Ulise (1922), al lui James Joyce. Cele peste 600 de pagini ale romanului des­criu o singură zi din viaţa lui Leopold Bloom şi a lui Stephen Dedalus, în Dublin.