George RadulescuCâteva ore petrecute pe un mare aeroport, între două avioane, îţi deschid ochii minţii. Vezi lumea de mâine fără a realiza imediat că, de fapt, ai “muşcat” cu vârful pantofilor din graniţa viitorului.

E plăcut şi enervant, în ace­laşi timp. Dacă ai o fire liniş­tită şi eşti obişnuit să te auzi gân­dind, familia de hispanofoni din spatele tău, gălăgioasă şi fără inhibiţii, te duce pe culmile disperării. Îţi pot trece prin minte tot felul de lucruri reprobabile pentru secolul în care trăim. De pildă, dacă nu cumva Nietzsche a avut dreptate în privinţa însuşirilor genetice ale unora. Dar aici mă pot sluji de o afirmaţie a aceluiaşi filosof pentru “a o scoate la vopsea”, cum se zice: oamenilor nu le este ruşine să se gândească la lucruri murdare, dar le este ruşine la gândul că alţii le pot atribui astfel de gân­­­duri murdare.

În fine, dacă prinzi o zi proastă, dai în aeroporturi şi peste grupuri de asiatici, din aceia care gesticulează şi râd cu gura până la urechi, ca şi cum toţi ceilalţi nu ar exista sau ar fi acolo numai şi numai pentru a le crea lor cadrul ideal de manifestare.

Ca să nu mă acuzaţi pe nedrept de rasism, am văzut şi grupuri de tineri britanici care, prin comportament, parcă ţineau să confirme “teoria evoluţiei din maimuţă”, sugerată de compatriotul lor Charles Darwin. Despre (unii) ruşi voiajori nu mai zic nimic, pentru că aş putea cădea drept resentimentar.

Una peste alta, mi se pare necesar, în vremurile noastre, să stai în aşteptare pe un mare aeroport. Asta pentru că, vrând- nevrând, îţi acorzi timp ţie însuţi. Adică poţi medita, dacă ai deprins acest obicei şi poţi încerca să-ţi pui în ordine lumea din­lăuntru.

Depinde şi unde te duci sau de unde vii. Oricum, în aeroport eşti ca o picătură într-un ocean de gânduri şi sentimen­te. Te amesteci cu tot felul de trăiri albe, galbene şi negre, asemenea pielii care acoperă tru­pu­rile călătorilor. Fiecare e cu ale lui şi cu ai lui, alături sau în suflet. Vii şi pleci, dar nu laşi decât o palidă  “amintire energetică”. Ai împins şi tu valul de fluturi călători, ai băut şi tu cafele la suprapreţ, ai cumpărat şi tu nimicuri din magazine. Adică te-ai mişcat în ritmul lumii, făcându-l posibil,

i-ai inhalat aromele şi graba, i-ai dat identitate fără să vrei neapărat asta.

M-am gândit cât de frumos şi imposibil este să îi înţelegi pe toţi, cu obiceiurile lor bune şi rele, cu valorile lor mărturisite şi nemărturisite. Ce-i, de fapt, globalizarea? O noţiune abstractă şi rece, aducătoare de nefericire sau o întâlnire continuă, o trecere meteorică a unui călător pe lângă altul? Expresia globalizării, în forma ei “mistică”, este fără îndoială aeroportul.

Dacă oamenii ar călători continuu, fără drept de şedere într-un loc mai mult de o zi, ar deveni poate mai stăpâni pe umanitatea lor, ar înţelege poate mai bine că au aceeaşi origine şi că n-are niciun rost să se mintă că sunt mai buni sau mai răi decât alţii. S-ar enerva şi s-ar bucura laolaltă, ar împărţi mereu cu ceilalţi speranţa ajungerii cu bine la o destinaţie de care nu vor avea parte prea mult. Ar muri poate mai repede şi mai obosiţi, dar mai toleranţi cu slăbiciunile celuilalt.

E limpede, nu se va întâmpla aşa ceva, pentru că omul nu va dori niciodată, în ascunzişurile inimii sale, să-l accepte pe celălalt.

Globalizarea pragmatică, corporatistă, îl obligă să mintă şi să se mintă că-i tolerant, deşi el ştie bine că nu-i aşa. Dar trebuie să spună că este pentru a-şi păstra job-ul sau pentru a dobândi unul mai bun, pentru a avea bani de cumpărături şi de chirie, pentru a-şi permite un bilet de avion în cele două săptămâni de vacanţă care i se dau anual. Aşadar, o uriaşă piesă de teatru, mediocră şi searbădă.

Globalizarea pragmatică  nu-l lasă pe om să facă mare lucru pentru minte şi suflet, dar îi mai lasă o brumă de timp, între două avioane. Atât cât să presim­tă ce se va alege de el într-un viitor pestriţ, din care sinceritatea va fi evacuată definitiv.

Ad