Nae Ionescu – un filosof charismatic

Citește și

Nae Ionescu
Nae Ionescu

Anvergura personalităţii lui Nae Ionescu (foto) nu se măsoară prin opera scrisă lăsată posterităţii, ci prin charisma şi ac­ţiunea sa formatoare asupra unei gene­­raţii strălucite care, după aproape cincizeci de ani de comunism, continuă să ne apară ca o demnă reprezentantă a miticei epoci interbelice.

- Publicitate -

S-a născut la 4 iunie 1890, la Brăila. Un bunic dinspre partea paternă, Stroe Ivaşcu, fusese luptător pentru Unirea din 1859, ca deputat în Divanul ad-hoc, unde fusese coleg şi cu Ion Roată, cel imortali­zat de Creangă.

După studiile liceale terminate la Brăila, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care le încheie cu o licenţă obţinută în 1912.

[pullquote]Moda în filosofie (lecţie de deschidere a cursului lui Nae Ionescu, Istoria metafizicii)

- Publicitate -

Când am ajuns la soluţia care reprezintă adevărul, ne-am şi fixat, dar, în momentul în care ne-am fi­xat, am murit. Acesta este destinul tragic pe care îl reprezintă istori­ceş­te metafizica. Fiecare dintre înain­taşii noştri este un om mort pentru noi şi nu mai poate sluji cu nimic. Când privim lupta metafizică, suntem singuri. /…/

Domnilor, să nu vă faceţi iluzii, să nu credeţi că, dacă sunt de acord cu dumneavoastră acum, suntem definitiv înţeleşi. Dumneavoas­tră, în măsura în care sunteţi oameni vii, mă veţi depăşi pe mine şi acordul de astăzi dintre noi – care poate să fie şi din vecinătatea plă­cută pe care o aveţi, şi din căldura de aci, şi din lipsa de ocupaţie de afară, şi din puţinele preocupări lăuntrice – acordul de astăzi este un acord factice; mâine nu va mai exista. Mâine mă veţi depăşi, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii şi întrucât eu trebuie să ajung la soluţia absolută a felului meu de a vedea şi trebuie să mor deci înaintea dum­neavoastră.

Domnilor, eu am spus aces­te adevăruri crude, aşa încât s-a părut că glumesc. Eu n-am glumit deloc şi atunci când sunt silit să-mi apăr poziţia împotriva unor atacuri ve-nite din partea celor vechi, o fac şi trebuie s-o fac cu melancolia pe care mi-o dă certitudinea că în aceeaşi situaţie voi fi eu mâine faţă de dumneavoastră.

(din Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut. Bucureşti, Humanitas, 1992,  p. 154-155)[/pullquote]

Devine profesor la Liceul Matei Ba­sarab din Bucureşti şi începe să colabo­reze la revistele Studii filosofice şi Noua Revistă Română. Pleacă în 1913 la studii în Germania, la Göttingen, unde stă până în 1914, când izbucneşte Primul Război Mondial. Revine în România, se căsă­to­reşte în 1915 cu Elena Margareta Fotino şi pleacă din nou în Germania, împreună cu ea, la începutul anului 1916.

Intrarea României în război contra Germaniei face însă din el un indezirabil inamic şi, drept urmare, este închis într-un lagăr de prizonieri din Hanovra. Este eliberat în august 1917.

Îşi ia doctoratul în 1919, cu teza Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii. 1919 este şi anul care consemneză începutul carierei lui universitare – la început ca asistent al lui Constantin Rădulescu-Motru, la catedra de Logică şi Teoria cunoaşterii, şi, din 1930, ca profesor titular.

Foarte importantă este activitatea sa jurnalistică, la revista Ideea Europeană, între 1919 şi 1925. Director era acelaşi C. Rădulescu-Motru, iar printre colaboratori se numărau nume devenite ulterior celebre: Tudor Vianu, Octav Onicescu, Di­-mitrie Gusti, Ştefan Neniţescu, Emanoil Bucuţa, Cora Irineu, Mircea Florian. Este vremea când printre studenţii lui se numă­ră Mir­cea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Jeni Acterian, Constantin Floru ş.a. Toţi aceştia vor deveni colaboratori la ziarul Cuvântul, pe care Nae Ionescu îl conduce din 1926.

În 1923 obţinuse premiul de filosofie matematică acordat de Societatea de Ştiin­ţe Matematice din România, cu un articol intitulat Comentarii la un caz de intran­zien­ţă a conceptelor matematice, şi putem spune că Nae Ionescu avea toate mijloa­cele pentru a se lansa într-o carieră ilustră în filo­sofie. Dar, spre deosebire de alţi univer­- sitari contemporani cu el (Mircea Florian sau P. P. Negulescu), el nu era preo­cu­pat să se afirme ca un filosof livresc.

George Călinescu, în Istoria literaturii, insinuează că era vorba de o prudenţă sau de o neîncredere în sine, dar pentru un student de-al său, Mircea Vulcănescu, explicaţia era alta. La Nae Ionescu actul reflecţiei era spontan şi creator, nu avea nimic din morga academică a colegilor săi universitari. Nimic nu-l îndemna către expresia definitivă a formulelor scrise: “Nae Ionescu nu-şi pregătea cursurile de acasă. Nu le scria. Uneori venea cu o notiţă scrisă pe o carte de vizită pe care o scotea din buzunar. Alteori venea, se aşeza pe scaun, tăcea câtăva vreme, căutând parcă să organizeze mintal ce va spune, şi pe urmă începea. Gândirea lui se construia atunci, vie, direct în faţa noastră. Vedeam omul care şi-a pus o problemă şi se gândea la ea. Vorbea, adică, cu sine, în faţa noastră, despre cum ar putea-o rezolva. /…/ Nae Ionescu, de când a început să gândească în faţa studenţilor şi până la urmă, nu a încetat să gândească în continuare, nerepetând niciodată cursurile, chiar când repeta proble­me­le”.

Era pentru studenţii săi un personaj redutabil prin ascuţimea persiflărilor sale, care descurajau şi îndepărtau temperamen­tele mai slabe. Se opera astfel un fel de selecţie naturală, care convenea numai celor foarte dotaţi, capabili să discearnă, îndărătul remarcilor acide şi uneori inconfortabile, profunzimea unui spirit superior de la care puteau învăţa ceea ce era esenţial pentru ei: cum se gândeşte.

Este lucrul cel mai preţios pe care l-a lăsat moştenire Nae Ionescu stu­denţilor săi, deveniţi, unii dintre ei, prezenţe emble­matice ale culturii româneşti din seco­lul trecut. Căci, din anii ‘30, Nae Ionescu se implică în politică, în chip de militant de dreapta. Se apropie de Garda de Fier şi este arestat de mai multe ori, de fiecare dată eliberat însă după scurtă vreme. Îşi reia mereu cursurile, dar activitatea lui didactică se încheie în 1938, când este destituit din Universitate. În ia­nuarie 1939, îl găsim din nou internat în lagărul de la Miercurea-Ciuc, de unde va fi elibe­rat în iunie, bolnav de inimă. Moare în martie 1940, în vila lui de la Băneasa.

Nae Ionescu era cunoscut în epocă pentru concepţia sa filosofică numită trăirism (pe care însă n-a fixat-o într-o carte), apropiată de spiritul existenţialismului. Trăirismul acorda preemineţă experienţei, “trăirii” în raport cu cunoaşterea reflexivă. “Viaţa este vie doar când o trăieşti cu inima.”

Termenul a fost inventat de Şerban Cioculescu, după germanul Lebens­philo­sophie (filosofia trăirii). Un epi­sod semnificativ pentru direcţia ideilor sa­le de dreap­ta este cel legat de prefaţa pe care a scris-o, în 1934, la cartea lui Mi­hail Sebastian (Iosif Hechter), De două mii de ani. În această prefaţă, scri­să la solicita­rea autorului – cu care, de altfel, era bun prieten şi care a şi plâns apoi la moartea sa -, Nae Ionescu construieşte o teorie antisemită prezum­ţioasă şi umilitoare, ce a prilejuit numeroa­se polemici foarte tranşante în epocă.

- Publicitate -
- Publicitate -
On continue de se protéger!

Ultimele articole

Quebec. Peste 100000 de vaccinări într-o singură zi

Campania de vaccinare contra COVID-19 din Quebec a înregistrat joi, 6 mai, o zi record. Provincia a reușit să...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -