O vizită ca-n Caragiale

M-am dus să-i fac o vizită doamnei Elena Popescu. La în­­­toarcerea din Româ­nia, mama dânsei mă rugase să duc un pa­cheţel cu cărţi pentru ăla micu, feciorul stimatei doamne mai sus amintite. Şi, ca să nu merg cu mână goală, i-am dus băieţelului o minge. Am sunat câteva minute bune, până când uşa s-a deschis brusc şi a apărut un bă­ieţel în jur de 8 ani, îmbrăcat din cap până în picioare în Spiderman. Mi-am închipuit că este nepoţelul cu drag de lectură şi l-am salutat.

– Arrête! Trebuie să te verifiez, îmi porunceşte copilaşul.

– Las-o să intre pe doamna, îmi vine în ajutor d-na Popescu şi pătrund, în sfârşit, în casă.

După formalităţile de ri­goa­re, doamna îmi spune că am onoarea de a-i face vizită în casa pe care o cumpărase de curând. Cam departe, gândesc eu, un pic obosită. Amabilă, d-na Popescu  mă eliberează de pachet şi mă invită să vizitez casa.

Nu mai ştiu câte camere am văzut, dar am fost impresionată de numărul lor. Reţin însă extrem de bine că Spiderman ne-a vârât tot timpul mingea printre picioa­re. De prisos să adaug că mi-a trebuit multă abilitate să nu cad pe scări, fiindcă micuţul era un ghiduş fără pereche. Gazda părea obişnuită cu năzdră­văniile, căci îşi continua, calmă, traseul ghidat. Am apreciat cât am putut  îmbinarea modernului cu tra­diţionalul, adică a mobilei Ikea cu perdelele de Paşcani, şi am coborât în salon.

– Şi cum te cheamă, băieţel, întreb, aranjându-mi părul, ciufulit de mingile primite.

Copilul îmi zâmbeşte şiret. Jocul de-a cum te cheamă a du­rat câteva minute, până când mama mă lămureşte:

– E timid, scumpul de el. Încă nu vă cunoaşte. Îl cheamă Cyr.

– Interesant nume, remarc. Este un adevărat domn, spun, traducându-i numele cum am putut.

– Hai, nu mai mi-l lăudaţi atâta, că i se urcă la cap. Toţi cred că este SIR , dar îl cheamă Cyr. E cu subînţeles, on se comprend, non?

– Desigur, răspund, cu înţelepciune, în româneşte.

Ne-am aşezat pe terasă. Domnul Jorj, soţul, părea concentrat în pregătirea fripturii, iar d-na Popescu m-a asigurat că este făcută în cinstea pre­zen­ţei mele.

Evident, urmează din partea mea clasicul Aaa, nu trebuia, ur­mat de acceptul recunoscător.

– Suntem casă deschisă, primitoare, ca români adevăraţi, mă asigură gazda. Aşa am fost educaţi: cinstiţi şi buni. Odată stârnită, Madame Popescu a continuat cu poveşti care conţi­neau dovezi de netăgăduit ale dărniciei ei, versus nerecunoştinţa celor din jur.

Spiderman arunca cu min­gea în toate direcţiile, fericit şi ţipând.

– Cyr, scumpule, du-te, că îi spargi urechile doamnei.

Am început să vorbim despre vreme, situaţia din ţară, criză şi comunitatea românească. La un moment dat, mi-am dat sea­ma că ţipam una la alta şi asta datorită faptului că Spiderman dăduse drumul la televizor, la jocul Nintendo şi la radio în ace­laşi timp. Părinţii păreau obiş­nu­iţi, aşa că nu mi-am permis să iau atitudine.

D-na Popescu a început  să-mi povestească despre naş­te­rea, creşterea şi copilăria lui Cyr, trecând totuşi, cu delicateţe, peste momentul concepţiei. Deodată aud:

– Mâinile sus!

Întorc capul şi, involuntar, scot un ţipăt. Cyr, cu o mască de Vendetta, mă ameninţă cu un pistol.

– Hai, că este tare! Bravo, Cyr, ai speriat-o pe doamna, îl încurajează tatăl.

Satisfăcut, Cyr îşi reia costumul de Spiderman şi jocul cu mingea.

Printre ţipete, muzică şi fundalul ştirilor LCN, înţeleg că Cyr este speranţa familiei.

Un zgomot ne atrage aten­ţia, prin hărmălaia care era în sa­lon. Mingea, izbită cu putere de Cyr, a lovit biblioteca cu bibe­lo­uri. Pescarul chinez a primit o directă în plină faţă şi s-a pră­buşit, cu zgomot, pe parchet.

– Vai de mine!, am strigat şi  am prins mingea, cu o dexteritate care m-a minunat şi pe mine.

Spiderman se potoleşte pentru o clipă. Mama face pe supărata. Îşi încrucişează braţele şi îşi întinde duios obrazul.

– Dă-mi un bisou, să-mi treacă. Copilul o priveşte neclintit şi întoarce capul spre minge.

– Nu mai mergem la cremărie dacă nu te poto­leşti, mizează puternic d-na Elena.

Spiderman cugetă preţ de câteva secunde şi, băiat deştept, alege cremăria.

Îmi jur să nu mai cumpăr decât plastilină când merg în vizită la copilaşi.

În sfârşit, domnul Popescu ne-a chemat la masă.

Spiderman se aşează primul şi se întinde să ia sticla de Coca Cola. Sticla mare, copilul mic, Cyr perseverent. Mânuţele se crispează pe plasticul sticlei. Nu reuşeşte. Presimt o nenorocire, dar nu mai am timp să reacţionez. Sticla se prăbuşeşte peste masa abia pusă, peste fripturi şi rochia mea albă.

– Ai văzut ce ai făcut? Fii atent!, spune dl. Jorj, pe bună dreptate frustrat. Copilul nici nu catadicseşte să răspundă. Continuă să încerce să toarne băutura magică în pahar. Mama îi vine în ajutor.

– Nu mai striga la copil, că îl sperii, îl dojeneşte pe soţ.

Deodată, Spiderman începe să ţipe ca muşcat de şarpe. Ca la un semnal, amândoi părinţii îl mângâie şi se ceartă, învinovă­ţin­du-se unul pe altul pentru lacri­-­mile copilaşului.

Înţeleg că vizita a luat sfâr­şit şi dau să plec.

Când să-mi iau rămas bun,  d-na Popescu are ideea să desfacă pachetul primit. Un miros binecunoscut de brânză îmi invadează nările. Privesc, consternată, conţinutul. Peste ocean, cărţile luaseră o alură comestibilă şi apetisantă. Înainte de a pleca, mai privesc o dată spre gazde.

Jorj luase deja cuţitul să taie salamul de Sibiu, Elena mirosea leuşteanul, iar într-un colţ Spiderman îşi bea o nouă porţie de Coca Cola.

Înainte să mai zic ceva, m-a privit şi a chicotit, cu mingea sub braţ.

Am închis repede uşa, de frica unui nou atac fotbalistic. Abia ajunsă acasă, am înţeles de ce se juca Cyr în spatele meu. Îmi lipise de rochie vreo cinci autocolante cu Spiderman. Pe rochia mea ce fusese odată albă…