Cei mai mulţi dintre contribuabili au auzit despre sarcina pro­bei de nevinovăţie, implicit de res­pon­sabilitatea de a dovedi sau nu vi­no­văţia sau nevinovăţia cuiva, în subiecte legate de procese şi avocaţi.

În codul penal, sarcina dovedirii vinovăţiei cade exclusiv în obligaţiile procurorului, pentru a arăta că o anumită persoană este vinovată de acu­zaţiile care i se aduc. Acest lucru înseamnă că procurorul trebuie să furnizeze dovezi suficiente şi edificatoare, pentru a putea convinge juraţii/ judecătorii asupra veridicităţii acuza­ţiilor aduse.

În schimb, persoana acuzată, pentru a dovedi că este nevinovată, trebuie doar să demonstreze că acuzarea nu a reuşit să producă dovezile necesare pentru justificarea faptelor incriminatorii. Persoana aflată în faza de judecată este presupusă a fi nevinovată.

Spre deosebire de legea penală, legea fiscală nu obligă autorităţile fiscale să dovedească că un contri­buabil este vinovat. Responsabilitatea dove­dirii nevinovăţiei cade în sarcina acu­zatului, respectiv al contribuabi­lu­lui care se află în procesul de verificare fiscală. În cazul în care con­tri­- buabilul nu reuşeşte să producă suficiente do­vezi prin care să-şi dove­dească nevinovăţia, decizia auto­- ri­tăţilor fiscale va rămâne în vigoare şi, ca urmare, apare obligaţia de plată a eventualelor sume impuse. Cu alte cuvinte, legea fiscală consideră că orice contribuabil este un presupus vinovat.

În baza legii fiscale, când un contribuabil este considerat nevinovat înseamnă că ceea ce acesta a raportat în cadrul declaraţiei de impozit este corect. Pentru a putea dovedi nevinovăţia, este nevoie de producerea unor dovezi indubitabile, care să permită verificarea cifrelor menţionate în declaraţiile de impozit. Dovezile trebuie să fie furnizate din surse independente, cum ar fi facturi sau chitanţe emise de terţi. Documentele produse de contribuabilul însuşi sau dovezile incomplete nu vor fi luate în considerare.

Spre exemplu, dacă se declară pur şi simplu că un autovehicul a fost vân­dut la un preţ inferior celui la care a fost achiziţionat, autorită­ţile fiscale nu vor accepta doar declaraţia verbală, ci vor cere dovezi precum factura de cum­părare, cât şi documente care să ateste momentul şi suma la care vân­zarea a fost efectuată. Autorităţile de control nu vor efectua niciun fel de căutare a documentelor aferen­te unei tranzacţii financiare sau comerciale, nu vor efectua cercetări în locul contribuabilului şi nici nu vor verifica declaraţiile de impozit ale altor persoane, pentru a dovedi inocenţa celui verificat. Şi aceasta în ciuda faptului că autorităţile guvernamentale dispun de resurse informa­ţionale impresio­­­­-nante, care ar putea să producă do­vezi în ajutorul contribuabilului verificat.

Ce se întâmplă însă în cazul în care contribuabilul nu dispune de dovezi suficiente dovedirii inocenţei sale? Legea fiscală consideră din oficiu că decizia autorităţilor fiscale este corectă. Dacă persoana care este verificată nu reuşeşte să producă suficiente dovezi prin care să probeze contrariul, avizul de cotiza­ţie va rămâne valabil, iar plata sumelor menţionate devine obligatorie. Acesta este şi motivul pentru care este deo­sebit de importantă menţinerea unei corecte evidenţe contabile şi financiare, alături de o bună organizare a arhivelor de documente. În situaţia contrară, se poate ajunge să se plă­tească un impozit mai mare decât cel real, din cauza lipsei documentaţiei doveditoare.

Logica în baza căreia a fost fundamentată legea fiscală – care impune contribuabilului sarcina dovedirii nevinovăţiei sale – este aceea că nimeni nu cunoaşte mai bine detaliile situaţiei financiare decât contribuabilul însuşi şi, ca urmare, este cel mai uşor pentru acesta să găsească şi să furnizeze documentele care au stat la baza declara­ţii­lor sale de impozit.

Mai mult, sistemul fiscal în baza căruia declaraţiile de impozit se produc este acela al autocotizării: contribuabilii calculează în mod vo­-luntar impozitele şi taxele datorate, pe care apoi le comunică instituţiilor guvernamentale corespun­zătoare. De aceea, în momentul în care se doreşte verificarea corectitudinii  celor declarate, se por­neşte de la ideea că fiecare contribuabil trebuie să fie capabil să producă do­ve­zile necesare, dovezi ce, în mod obligatoriu, ar fi trebuit să existe la momentul autocotizării voluntare.

Ad
Articolul precedentDezumidificatorul, un aparat necesar
Articolul următorCheltuieli reale la cumpărarea unei case
Florin Dumitrescu
Florin Dumitrescu, CPA Auditor, CGA, membru al «l’Ordre de Comptables Professionnels Agréés du Québec », membru al « Canadian Tax Foundation » si « L’Association de planification fiscale et financière - Canada». Peste 20 de ani de experienta profesionala in domeniul fiscalitatii si contabilitatii, absolvent al Academiei de Stiinte Economice Bucuresti, Facultatea Finante-Contabilitate, Cursuri universitare absolvite la Concordia University si McGill University din Montreal, Canada,. Fondator, in anul 2004, al biroului contabil « DFD Comptables Professionnels Agréés Inc ».