Cei mai mulţi dintre contribuabili au auzit despre sarcina probei de nevinovăţie, implicit de responsabilitatea de a dovedi sau nu vinovăţia sau nevinovăţia cuiva, în subiecte legate de procese şi avocaţi.
În codul penal, sarcina dovedirii vinovăţiei cade exclusiv în obligaţiile procurorului, pentru a arăta că o anumită persoană este vinovată de acuzaţiile care i se aduc. Acest lucru înseamnă că procurorul trebuie să furnizeze dovezi suficiente şi edificatoare, pentru a putea convinge juraţii/ judecătorii asupra veridicităţii acuzaţiilor aduse.
În schimb, persoana acuzată, pentru a dovedi că este nevinovată, trebuie doar să demonstreze că acuzarea nu a reuşit să producă dovezile necesare pentru justificarea faptelor incriminatorii. Persoana aflată în faza de judecată este presupusă a fi nevinovată.
Spre deosebire de legea penală, legea fiscală nu obligă autorităţile fiscale să dovedească că un contribuabil este vinovat. Responsabilitatea dovedirii nevinovăţiei cade în sarcina acuzatului, respectiv al contribuabilului care se află în procesul de verificare fiscală. În cazul în care contri- buabilul nu reuşeşte să producă suficiente dovezi prin care să-şi dovedească nevinovăţia, decizia auto- rităţilor fiscale va rămâne în vigoare şi, ca urmare, apare obligaţia de plată a eventualelor sume impuse. Cu alte cuvinte, legea fiscală consideră că orice contribuabil este un presupus vinovat.
În baza legii fiscale, când un contribuabil este considerat nevinovat înseamnă că ceea ce acesta a raportat în cadrul declaraţiei de impozit este corect. Pentru a putea dovedi nevinovăţia, este nevoie de producerea unor dovezi indubitabile, care să permită verificarea cifrelor menţionate în declaraţiile de impozit. Dovezile trebuie să fie furnizate din surse independente, cum ar fi facturi sau chitanţe emise de terţi. Documentele produse de contribuabilul însuşi sau dovezile incomplete nu vor fi luate în considerare.
Spre exemplu, dacă se declară pur şi simplu că un autovehicul a fost vândut la un preţ inferior celui la care a fost achiziţionat, autorităţile fiscale nu vor accepta doar declaraţia verbală, ci vor cere dovezi precum factura de cumpărare, cât şi documente care să ateste momentul şi suma la care vânzarea a fost efectuată. Autorităţile de control nu vor efectua niciun fel de căutare a documentelor aferente unei tranzacţii financiare sau comerciale, nu vor efectua cercetări în locul contribuabilului şi nici nu vor verifica declaraţiile de impozit ale altor persoane, pentru a dovedi inocenţa celui verificat. Şi aceasta în ciuda faptului că autorităţile guvernamentale dispun de resurse informaţionale impresio-nante, care ar putea să producă dovezi în ajutorul contribuabilului verificat.
Ce se întâmplă însă în cazul în care contribuabilul nu dispune de dovezi suficiente dovedirii inocenţei sale? Legea fiscală consideră din oficiu că decizia autorităţilor fiscale este corectă. Dacă persoana care este verificată nu reuşeşte să producă suficiente dovezi prin care să probeze contrariul, avizul de cotizaţie va rămâne valabil, iar plata sumelor menţionate devine obligatorie. Acesta este şi motivul pentru care este deosebit de importantă menţinerea unei corecte evidenţe contabile şi financiare, alături de o bună organizare a arhivelor de documente. În situaţia contrară, se poate ajunge să se plătească un impozit mai mare decât cel real, din cauza lipsei documentaţiei doveditoare.
Logica în baza căreia a fost fundamentată legea fiscală – care impune contribuabilului sarcina dovedirii nevinovăţiei sale – este aceea că nimeni nu cunoaşte mai bine detaliile situaţiei financiare decât contribuabilul însuşi şi, ca urmare, este cel mai uşor pentru acesta să găsească şi să furnizeze documentele care au stat la baza declaraţiilor sale de impozit.
Mai mult, sistemul fiscal în baza căruia declaraţiile de impozit se produc este acela al autocotizării: contribuabilii calculează în mod vo-luntar impozitele şi taxele datorate, pe care apoi le comunică instituţiilor guvernamentale corespunzătoare. De aceea, în momentul în care se doreşte verificarea corectitudinii celor declarate, se porneşte de la ideea că fiecare contribuabil trebuie să fie capabil să producă dovezile necesare, dovezi ce, în mod obligatoriu, ar fi trebuit să existe la momentul autocotizării voluntare.
