Primesc, aşa cum probabil primiţi fiecare dintre dvs., câteva cereri pe zi de a mă implica într-o cauză nobilă. Unele le primesc pe e-mail. Dacă forwardaţi acest mesaj la 10 prieteni, Yahoo! sau Microsoft sau Google va da copilului, familiei sau fundaţiei (depinde de mesaj) câte un dolar pentru fiecare adresă la care este trimis.
Nu contează că fiecare companie are propria ei politică, afişată, pentru a cere şi obţine donaţii. Lumea încă se înghesuie să creadă că, dacă trimite la toate adresele de e-mail din agendă, reuşeşte să scoată pe cineva din necaz.
Insensibil cum sunt, ignor aceste mesaje şi, dacă nu vin de la prieteni, marchez ca spam fără milă.
Sunt apoi abordat pe Facebook. Aici, lucrurile sunt mai nuanţate. Varianta e-mail-ului de mai sus e transpusă şi wall-to-wall: Facebook dă 1$ pe fiecare like. S-ar părea că acţionarii încă n-au aflat că e mai simplu să strângă bani în acest fel decât să aştepte dividende din partea firmei lor.
Apoi există şi alte tipologii de abordare:
– Apelul la amintirile tale din copilărie: dacă ai suferit măcar o dată de foame cât ai fost copil, dă like pentru a-i ajuta pe copiii din Africa;
– Invectiva simplă: acest copil moare de foame. Cine nu dă like este un prost/dobitoc. Se înţelege, nimeni nu vrea să fie prost, nici măcar proştii, aşa că like-urile curg.
– Apelul la simţul valoric: Lady Gaga are un milion de like-uri. Să strângem şi noi 30.000 (remarcaţi, proporţile sunt păstrate) pentru marele nostru actor sau scriitor X. Pe Facebook încă nu s-a aflat că actorul nu-şi primeşte pensia în like-uri, ci în lei. Că mai bine cumperi bilete la spectacol sau îi cumperi cărţile (dacă e scriitor).
Ca un insensibil care mai este şi prost şi incult pe deasupra, le ignor şi pe acestea.
Dar a fi insensibil la astfel de subiecte este la fel de grav azi ca a nu crede în încălzirea climatică, în faptul că o pistă ciclabilă e mai bună decât o bandă de autostradă în plus sau că Denis Coderre va fi cel mai curat şi mai bun primar din istoria Montréalului, iar Justin Trudeau, cel mai competent premier canadian.
Există pe Facebook o bucurie a partajării, o foame a implicării care te fac să crezi că lumea se îndreaptă într-o direcţie bună. Că pe strada multor năpăstuiţi soarele va răsări, în sfârşit. Dar nu este aşa şi mă risc să spun că, dacă jumătate din timpul pe care-l petrecem pe Facebook l-am investi într-o activitate cu adevărat caritabilă, dar în off-line, lumea ar fi cu mult mai bună.
Dar câţi o facem? Să ne întrebăm fiecare dintre noi câţi bani am donat în ultimul an? Am făcut vreo oră de benevolat undeva? Am depus, măcar, hainele sau lucrurile de care nu mai avem nevoie într-o cutie de la Armée du Salut sau Renaissance, în loc să le ţinem înghesuite în dulapuri sau în subsoluri?
Şi, ţinând strict de domeniul comunitar: ne lăudăm că suntem români. Pocnim de mândrie, evident, tot pe Facebook şi promovăm iile româneşti, pe care nu le purtăm, muzica românească, pe care o piratăm, sau peisajele României, după care plecăm liniştiţi, cu conştiinţa unei munci bine făcute, într-o mică vacanţă în Sud.
Suntem în primele zece comunităţi din Montréal şi nu ştie nimeni asta. Nici măcar toţi românii. O mână de oameni desfăşoară activităţi comunitare. Din această mână de oameni, majoritatea au proiecte cu o audienţă de 10-15 persoane. Ceilalţi care fac ceva mai valoros nu au susţinerea pe care ar merita-o. Se zbat în anonimat sau au probleme de susţinere financiară.
Avem nevoie să recunoaştem valoarea în comunitate, iar pentru asta asociaţiile româneşti care activează în prezent ar trebui să facă mulţi paşi în spate, să se uite la lista cu care lucrează şi să facă tăierile de rigoare. Vor fi multe. S-ar putea să nu rămână mai nimeni. Dar trebuie făcute.
Da, sunt proiecte comunitare în care orgoliile sunt mai mari decât zgârie-norii din Centre-Ville. Sunt proiecte comunitare pline de non-valoare şi de non-valori. Dar asta pentru că doar o mână de oameni se implică. De regulă, cei care sunt în căutarea unui spaţiu pentru afişarea propriului ego.
Da, sunt lideri care vor ca totul să se învârtă în jurul lor. Uneori, animaţi de cele mai bune motive, îşi privesc proiectul ca pe propriul copil. Pentru ei: lăsaţi-i acestui copil libertatea de a se dezvolta, de a se desprinde. Nu-l sufocaţi cu dragostea dvs.
Există proiecte cu potenţial, unde sunt oameni buni. Dacă chiar nu găsiţi nimic, faceţi o altă asociaţie. Dar nu o faceţi doar pentru a vă vedea cu prietenii la o bere. Doar pentru o carte de vizită în plus. Doar pentru a alerga după o subvenţie de 500$.
Comunitatea românească din Montréal are nevoie de proiecte de o anvergură mai mare. Are nevoie de proiecte despre care La Presse sau The Gazette să scrie. Proiecte care să dea comunităţii o voce. Are nevoie de lideri fără ifose, de voluntari care să nu stea pe margine şi să critice, ci să pună mâna.
Comunitatea nu are nevoie de like-uri, ci de implicare.
