Vânzarea etnicilor germani în regimul comunist

Citește și

Marci-germaneÎn Transilvania (care, în latină, înseamnă dincolo de păduri), regele maghiar Geza II (1141 – 1162) a hotărât popularea vastelor zone virgine cu imigranţi care să asigure bunăstarea ţării pe care o conducea. Aceşti imigranţi erau saşii, saxoni de origine, care au început să se instaleze în Siebenburgen (Şapte cetăţi), numele german al Ardealului, prin anul 1150, sosind din teritoriile de astăzi ale Germaniei, Belgiei şi Luxemburgului. În 1224, regele maghiar Andreas II a dat unele privilegii saşilor, prin decretul intitulat Goldener Freibrief (Înscrisul de aur al libertăţii).

Şvabii – populaţia germanică originară din zonele de graniţă dintre Germania şi Franţa – au fost aduşi în Banat şi Satu Mare abia începand cu 1712. Etnicii germani din Austria, landlerii (forţaţi să-şi părăsească ţinutul natal din motive religioase), au sosit pe la 1740, iar germanii bucovineni şi cei dobrogeni (proveniţi din strămutarea etnicilor stabiliţi în Rusia) au sosit înainte de 1891.

- Publicitate -

Selectând cu grijă aceste categorii de germani, regii maghiari urmăreau să aducă meşteşugari, oameni harnici, chibzuiţi, nu risipitori. Ei aveau să fie împroprietăriţi cu pământuri asupra cărora românii sau maghiarii nu se declaraseră încă proprietari. Confesiunea lor religioasă avea să fie liber aleasă. Colecti­vităţile create astfel urmau să îmbogăţească şi regatul Ungariei, nu numai pe noii locuitori ai ţării. Taxele aveau să fie stabilite la un nivel modic, mai importantă era popularea unor zone şi crearea de lanţuri economice, care urmau să ajute mult populaţiile autohtone de origine maghiară şi română.

Viaţa fericită a saşilor, şvabilor şi a celorlalţi etnici germani a încetat odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania nazistă. Populaţia germanică a Ardealului s-a organizat în Grupul Etnic German şi, după alianţa României cu Germania, a fost supusă unor presiuni mari pentru a susţine Germania, în special cu voluntari pentru Wehrmacht şi SS-ul nazist. O parte a lor a aderat de bunăvoie la ideologia nazistă, dar bătrânii saşi, înţelepţi, au ştiut că lucrurile nu vor ieşi bine pentru ei.

Odată cu înfrângerea Germaniei na­ziste şi venirea la putere a comuniştilor în România, răzbunarea s-a abătut asupra saşilor. Ca urmare a ordinelor semnate de  Stalin, mii de saşi au fost deportaţi în Siberia, Urali şi în alte zone din Uniunea Sovietică; mulţi dintre ei nu s-au mai întors.

- Publicitate -

Pentru norocoşii care şi-au revăzut casa, cum a fost şi Johann Brandsch, întors după patru ani petrecuţi în Urali, viaţa în România a devenit o luptă pentru supravieţuire. De teamă că suferinţa se va abate şi asupra familiei sale, Johann nu solicita emigrarea şi era obedient, dar copiii lui doreau o viaţă mai bună, do­rindu-şi astfel să emigreze în Germania.

Deşi nu toţi etnicii germani doreau să emigreze, tinerii lipsiţi de perspec­tivele bunăstării occidentale visau să se stabi­lească în RFG. Condiţiile în care urmau să o facă trebuiau să fie hotărâte de conduce­rea comunistă a României. Statul dictatorial dorea să scoată profit de pe urma acestor oameni harnici, care reuşeau totuşi să contri­buie substanţial la bunăstarea generală a populaţiei din România.

Începând cu sfârşitul anilor ‘60, au început negocierile şi vânzările de etnici germani. Cei ce roboteau în măcinătoarele de norme ale comunismului erau robi, iar robii saşi şi şvabi erau ceruţi la “export”.

Târgul de sclavi a început fără ruşine. RFG – hotărâtă să-şi salveze etnicii – era dispusă să facă ceea ce niciun alt stat nu făcuse până atunci: să-şi cumpere cetăţenii, adică să plătească sume mari pentru aprobarea actelor şi a dreptului de emigrare ale etnicilor germani.

Situatia valutei etnici germaniMărcile vest-germane au alimentat Casa Poporului

Ceauşescu a invocat cheltuielile de şcolarizare ale acestora, mai ales cele ale saşilor cu liceu şi facultate. Comuniştii, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, uitau însă de bunăstarea pe care etnicii germani o creaseră în România, fără să pretindă “dividende”. Munca cu care se plătiseră toate cheltuielile de şcolarizare fusese făcută de întreg poporul român, inclusiv de etnia vândută, şi nu de către clica mârşavă a comuniştilor aflaţi la condu­­ce­rea ţării. Fără ruşine, pretenţiile acestora urcau mereu. Din cele aproximativ un mi­­­-liard de mărci vest-germane (cât se presu­pune că a plătit RFG), o mare parte s-a dus către construcţia megalomană a dictatorului Ceauşescu: Casa Poporului.

Primele zvonuri despre vinderea saşilor au apărut spre sfârşitul anilor ‘60. Conştienţi de valoarea lor şi de faptul că munca lor ar fi fost apreciată doar într-o ţară liberă ca Germania Federală, saşii şi şvabii s-au săturat de munca multă şi prost plătită, de îndoctrinarea forţată, de compromisurile pe care trebuiau să le facă, de lipsa posibilităţii de a fi cu adevărat proprietarii propriei munci (de firme, ateliere etc.) şi au început să-şi dorească tot mai mult să emigreze. Această dorinţă, foarte bine cunoscută organelor de partid şi de Securitate, a avut undeva un iniţiator, un întreprinzător care a intuit sursa colosală de venituri, ce urma să devină cea mai profitabilă secţie din sistemul economic comunist: fabrica de vândut saşi.

Iniţial, tovarăşii au pus la cale un plan mai vag. Numărul emigranţilor şi categoria lor socială nu erau stabilite, emigrarea era la gramadă. Ulterior, schema a cuprins un număr mai mic de persoane cu studii. Motivul era acela de a se putea mări taxa de emigrare pentru această categorie. Astfel, dacă pentru un ţăran şi pentru persoa­nele cu educaţie de bază, fără studii superioare, suma era cuprinsă între 1.500 şi 1.800 DM la început, pentru cei cu studii superioare aceasta pornea de la 3.000 DM de persoană.

Acţiu­nea, denumită cu termenul ge­neric “Recuperarea”, era conspirativă – nu toate direcţiile Securităţii Statului erau la curent cu ea. Din acest motiv apăreau unele probleme şi suspiciuni între diferite departamente ale Securităţii.

Cei ce emigrau – pe măsură ce treceau anii, tot mai mulţi la număr – ţineau legătura cu rudele de acasă prin telefon, pachete alimentare, scrisori clandestine etc. În felul acesta îşi informau rudele de faptul că trebuiau plătite taxe pentru aprobarea emigrării. Astfel, într-o perioadă, printre saşi şi şvabi se zvonea că trebuiau să plătească până la 7.000 DM de persoană pentru a putea emigra.

Aceste zvonuri au dus la certuri, invidie şi neîncredere între cei dornici să emigreze. Senzaţia că unii păreau să fie avantajaţi îi facea pe anumiţi etnici germani să acţioneze cu disperare: greva foamei, scandal în public etc. Acţiunile lor făceau să fie arestaţi şi, astfel, reprezentanţii RSR pretindeau sume sporite şi mult exagerate pentru a aproba emigrarea “delincvenţilor”.

Numeroşi etnici germani au solicitat ajutorul financiar al unor patroni din Germania, cu promisiunea că, odată ajunşi în RFG, îşi vor achita datoria muncind în fabricile respectivilor. Capul familiei Gartner povesteşte cum, în clipa în care un securist a pus ochii pe frumoasa lui casă, toate tărăgănările au încetat şi apro­­­-barea emigrării a venit imediat ce lucrările la casă au fost încheiate. Unul din căţeii sistemului comunist devenea astfel noul proprietar al unei case pentru care nu cheltuise niciun ban.

Mulţi saşi erau disperaţi, pentru că nu dispuneau de sume importante de bani, neştiind că sumele erau plătite de guvernul vest-german. O parte dintre cei care reuşi­seră să emigreze în primii ani solicitau aprobarea imigrării rudelor lor rămase în ţară, pe motiv de reîntregire a familiei.

Din partea României, au fost mai multe persoane delegate să se ocupe de aceste vânzări. Unul dintre cei care negociau numărul de emigranţi şi ridicau cecurile era tovarăşul colonel Arnăutu Nicolae, absolvent ASE. Originar din comuna Abram, judeţul Bihor, acesta a lo­cuit o vreme în oraşul Mediaş, judeţul Sibiu, unde figura cu adevăratul său nume: Andronic Stelian Octavian. Colo­nelul Arnăutu preda cecurile superiorilor săi, care le depuneau la Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi apoi dispu­neau de sumele din cont după voia parti­dului. Primul preşedinte al Bancorex (bancă înfiinţată în 1968, la 3 ani de la instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu) a fost tovarăşul Vasile Volo­şeniuc, acesta fiind cel care îi raporta dictatorului înca­sarea sumelor de bani din comerţul cu saşi.

Partea germană a fost reprezentată de avocatul Heinz-Guenther Huesch care, în 1968, a fost mandatat de guvernul german să afle ce se afla în spatele “ofertei” ro­mâneşti de a plăti pentru cei care vor să emigreze. Ulterior, avocatul german a devenit reprezentantul RFG în negocierile cu regimul Ceauşescu pentru cumpărarea etnicilor germani, ocupând această funcţie până în 1989.

Reîntors în România anul acesta, după 23 de ani de la căderea regimului comunist, Heinz-Guenther Huesch mărturisea că unul din cei mai “versaţi negociatori” din partea regimului de la Bucu­reşti a fost Octavian Andronic, “foarte inteligent, foarte versat, cu care trebuia să fii foarte atent la negocieri”.

Arestaţi pentru a li se mări preţul de vânzare

Ipocrizia comuniştilor consta în faptul că, deşi erau hărţuiţi de Securitate, mulţi etnici germani primeau viză de emigrare. Una din metode era arestarea şi ameninţarea unora dintre ei, cu scopul evident de a cere o sumă mult mai mare ca răscumpărare.

Acuzat voalat că legile române nu reglementează posibilitatea de a se taxa emigrarea, Nicolae Ceauşescu a dat în 1982 celebrul decret 402, prin care se calculau datoriile către statul român ale persoanelor care doreau să emigreze, taxându-se şcoala generală, liceul şi facultatea, crescător ca sume. În felul acesta, Ceauşescu şi-a creat temeiul “legal” pentru a pretinde aceste sume.

Germanii doreau respectarea contractului încheiat, reînnoint la fiecare cinci ani, care stabilea ca numărul total de etnici germani cărora li se permitea să plece să fie de 55 de mii de persoane pe cincinal.

Nu au lipsit însă nici “neînţelegerile economice” între cele două părţi, întrucât securiştii români pretindeau bani şi pentru persoanele care nu mai plecau, chiar dacă li se aprobase emigrarea. Germania îi lua însă în considerare numai pe etnicii ajunşi în ţara lor, contabilitatea nemţilor fiind foarte clară din acest punct de vedere.

Nemulţumit de atitudinea oficialilor germani şi pentru a se răzbuna, Nicolae Ceauşescu a cerut declanşarea operaţiunii Riposta II, condusă printre alţii de gene­­­-ralii Iulian Vlad, Nicolae Pleşiţă, Nicolae Doicaru şi Emil Macri (ultimul, alături de securistul Ristea Priboi, a participat la anchetarea muncitorilor arestaţi după revolta din 15 noiembrie 1987, de la Braşov). Această acţiune avea rolul de a descuraja prin orice mijloace dorinţa de emigrare a etnicilor germani şi efectuarea de activităţi propagandistice pentru a arăta cât de bine se trăieşte în RSR.

Datorită evenimentelor internaţionale, pe 4 decembrie 1989, partea germa­nă este anunţată că înţelegerea privind “exportul” etnicilor germani a expirat şi că negocierile pentru o nouă înţelegere sunt amânate pe o perioadă nedefinită. În cei 21 de ani de “comerţ uman” desfăşurat între 1968 şi 1989, în baza acordurilor încheiate între regimul comunist şi RFG, aproximativ 230.000 de etnici germani au părăsit România, stabilindu-se în Germania federală.

- Publicitate -
- Publicitate -spot_img

Ultimele articole

Un vehicul al NASA a lovit un asteroid, în încercarea de a-i devia traiectoria

Un vehicul spaţial al NASA s-a prăbuşit în mod intenţionat pe suprafaţa unui asteroid, pentru a îi devia traiectoria,...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -