Speranţe medii

Din cauza restanţierilor la întreţinere, nu putem achita factu­rile la utilităţi. Acest anunţ era afişat la avizierul imobilului în care locuiesc când merg în România. Un bloc obişnuit din cartierul bucureş­tean Drumul Taberei, unde proprie­tarii sunt cu toţii oameni obişnuiţi: câţiva pensionari, câteva familii tinere şi doi proprietari care sunt mai mult plecaţi din ţară: unul în Franţa, celălalt în Canada.

Merg în România de cel puţin trei ori pe an. În ultimii ani, mi-am făcut un obicei din a face primul drum la avizierul din scara blocului, pentru a vedea care este stadiul datoriei la întreţinere. De regulă, las bani unui vecin, aşa că, de cele mai multe ori, plata mea este la zi. La vecini însă, lucrurile stau diferit. Unul dintre ei, o familie cu trei copii, are mai mereu restanţe. Iar în ultimul timp, sume restante, din ce în ce mai mari, figu­rează în dreptul a tot mai multe apartamente. Este însă pentru prima dată când văd un anunţ în care restan­ţierii sunt somaţi, chiar dacă indirect, să-şi plătească datoriile.

De ce scriu însă despre ceea ce se întâmplă într-un bloc din Drumul Taberei, într-un ziar care apare la Montréal? În niciun caz pentru a-mi pârî vecinii că nu-şi plătesc întreţi­ne­rea. De altfel, cei mai mulţi şi-o plă­tesc. Sunt doar câţiva care nu reuşesc să fie la zi cu plata. Îngrijorător şi trist este că numărul acestora creşte de la an la an.

Pentru mine, situaţia datoriilor la întreţinere în blocul de 4 etaje în care locuiesc când merg în ţară este un barometru privind situaţia economică a românilor, în general. Aş îndrăzni să spun că Drumul Taberei reprezintă într-un fel media pe Bucureşti, din punctul de vedere al nivelului de trai şi al clasei sociale, fiind situat undeva între cartierele huppé din Sectorul 1 al Capitalei şi blocurile groazei din Ferentariul lui Vanghelie, primarul Sectorului 5.

Tabloul restanţierilor de la scara blocului meu din Drumul Taberei arată în mod evident că situaţia în ţară se deteriorează. România (sau doar românii?) sărăceşte.

În chiar seara sosirii mele la Bucureşti, după o escală de două zile în fantasticul Amsterdam, am făcut un prim drum, pentru o aprovizionare rapidă, într-un Lidl situat undeva în proximitatea bulevardului Timişoara. Era trecut de 9 seara, iar magazinul era puţin populat. În mare parte, cupluri tinere care se întorceau pro­babil de la ţară şi-şi făceau provizii pentru primele zile ale săptămânii.

Foarte puţină lume cumpăra cantităţi mari de produse. Spun asta pentru că eram obişnuit să văd cărucioarele românilor pline cu produse şi cozi nesfârşite la nenumăratele case de marcat. Îmi amintesc primele vizite, prin 2005, în Carrefour-ul de lângă Groză­veşti. Era full de lume, iar cozile, la zecile case de marcat, erau imense. Astăzi, aceste lucruri sunt doar amin­tiri.

Ne întoarcem însă la Lidl, fiindcă vizita mea la acest magazin mi-a amintit de primii ani de după Revo­luţie, când magazinele româneşti se umpluseră de produse occidentale, dar oamenii nu aveau bani să le cumpere.

Eram la raionul de lactate şi mă pregăteam să părăsesc magazi­nul. În faţa mea, o copilă de 5-6 ani a pus mâna pe o cutie de lapte de 1 litru. Am auzit atunci o voce de persoană matură: dacă vrei să luăm şi lapte, atunci trebuie să lăsăm asta, că nu avem destui bani. A urmat o clipă de stupoare şi de nedumerire: stupoare pentru mine şi nedumerire pentru cea mică.

Eram stupefiat fiindcă uitasem pur şi simplu că în România au fost vremuri în care oameni de clasă medie, cu viaţă medie, cu profesii sau meserii medii, cu speranţe şi vise medii nu aveau bani să-şi ia o sticlă (sau o cutie) de lapte. Uitasem pur şi simplu. Uitasem de bătrâna din zona Gării de Nord, unde am locuit după Revoluţie, care nu avea bani să-şi cumpere decât două ouă. Crezusem că acei oameni şi acele vremuri s-au dus şi că, odată cu intrarea României în UE, nu vom reveni niciodată la aşa ceva.

Litrul de lapte al acestei copile de 5-6 ani mi-a luat pur şi simplu bucuria întoarcerii “acasă”. Veneam din cartierul Côte-des-Neiges, unde îmi fac adesea cumpărăturile, la Maxi-ul de lângă Plaza Côte-des-Neiges. Cine cunoaşte zona, ştie că pe străzile învecinate – Barclay, Goyer, Bedford – locuiesc probabil cei mai săraci canadieni. Mulţi dintre ei îşi fac, cu siguranţă, cumpărăturile la Maxi. Nu mi s-a întâmplat însă niciodată să văd o scenă ca aceea de la Lidl-ul din Drumul Taberei. La început, am gândit că femeia nu-şi luase pur şi simplu destui bani la ea. Explicaţia pe care i-a dat-o însă fetiţei a spulberat şi ultima mea speranţă: “o să vină tata acasă şi o să ne aducă bani”, s-a scuzat femeia în faţa celei mici.

M-am făcut că am treabă pe lângă cele două persoane, am scos zece lei din buzunar şi am întrebat dacă pot să îi dau fetiţei. Faţa femeii s-a luminat dintr-o dată, fetiţa a luat banii sub privirea aprobatoare a mamei, după care au plecat. Am auzit-o pe femeie spunându-i copilei: acum putem lua şi lapte şi… Nu am înţeles despre ce era vorba, dar nu cred că era ceva scump. În orice caz, laptele costa mai puţin de 4 lei, adică un pic mai mult de un dolar.

Câteva minute mai târziu, ne-am intersectat din nou în magazin: femeia a început instantaneu să-mi mulţumească. Îmi era ruşine, deşi nu ştiam exact de ce.

Poate pentru că aveam bani în buzunar, poate pentru că am plecat din ţară, fără să-mi mai pese de cei rămaşi, poate pentru că mă simţeam neputincios să fac ceva concret pentru aceşti oameni… Poate pentru câte puţin din fiecare, dar în mod cert îmi era ruşine că am uitat că în România există oameni medii care au profesii medii, care trăiesc în car­tiere medii, care au vise şi aştep­tări medii, dar care nu pot cumpăra me­reu un litru de lapte pentru copiii lor.