George RadulescuNu ştiu dacă vă încearcă aceeaşi senzaţie, dar eu, de fiecare dată când citesc presa din ţară, sfârşesc prin a fi deprimat câteva ore bune. Evit pe cât pot să-mi ocup timpul cu aşa ceva dimineaţa şi în jurul prânzului pentru a nu-mi “şifona” gândurile şi, implicit, coerenţa în limbile vorbite pe aici. Tentaţia de a vedea ce s-a mai întâmplat pe acasă reapare seara, atunci când mulţi dintre noi îşi iau laptop-ul în braţe, după cum şi fumătorul îşi ia doza de nicotină înainte de culcare.

Dincolo de calitatea din ce în ce mai proastă a scriiturii, în majoritatea covârşitoare a publi­caţiilor româneşti găseşti aceleaşi “ştiri”. Reportajul, editorialul de calitate, fără iz politic îngreţo­şător şi ancheta jurnalistică aproape că au dispărut. Vedete de doi lei, umăr la umăr cu figurile triste din politica au­tohtonă, iau şi ultima gură de oxigen a bieţilor cititori, interesaţi şi ei de ce se mai întâmplă în lume.

Dar ca să lămurim lucrurile, vă spun de la bun început că nu mă alătur corului de moralişti publici care, în lipsă de îndeletniciri oneste, critică vârtos breasla gazetarilor. Această categorie de indivizi s-a folosit şi se foloseşte de presă pentru a dobândi o oarecare notorietate, numai bună pentru a le deschide nişte uşi, altminteri închise pentru cei care nu ştiu “să se descurce”. Sunt uşor de recunoscut, însă greu de îndepărtat dintr-o societate derutată, ca a noastră. Şi încă o idee, pe care merită să ne-o rea­­-mintim ori de câte ori suntem stăpâniţi de “mânie proletară” împotriva presei: fără ziare şi televiziuni, aşa cum sunt ele, am trăi într-o beznă a minţii, aducă­toare de abuzuri şi manipulare grosolană. Ce-i drept, publi­cul trebuie educat, dar pentru asta trebuie să aibă de unde alege informaţia. Şi să nu vă închipuiţi cumva că n-are de unde, chiar şi în condiţiile actuale, când este sufocat de “ştiri” despre mâr­lani şi impostori.

Dacă obişnuiţi să răsfoiţi presa din Canada, veţi vedea că apetitul pentru senza­ţional şi violenţă nu este specific românilor. A existat dintotdeauna un public numeros care s-a hrănit din vieţile altora, aşa cum sute de mii de nord-americani se îndoapă la fast-food-uri, ignorând riscurile la care se supun. Faima, toanele, eşecurile şi extravaganţele unor oameni atrag visurile sau fricile ereditare ale altora. Din asta ies bani şi cineva ştie mereu cum să-i producă.

Dar mai este o categorie de public care duce societatea înainte şi care-şi selectează informaţia în funcţie de utilitatea şi de valoarea ei reală. Dimensiunea acestui tip de public depinde exclusiv de calitatea învăţământului şi a elitei intelectuale dintr-o ţară. Nu prea poţi scoate pianişti şi dirijori de orchestre simfonice dintr-o şcoală de coafeze (cu tot respectul pentru această meserie). Dar în România tocmai asta se doreşte: să faci performanţă cu un învăţământ distrus sistematic, prin subfinanţare şi aşa-zise reforme.

Presa noastră de azi este şi ea o fărâmă din acest tablou al neputinţei sociale. Interesele de tot felul, lăcomia, laşitatea şi nepriceperea s-au infiltrat la temelia deontologiei profesiona­le. Privit atent, chipul presei româneşti nu este cu nimic mai hidos decât cel al societăţii des­pre care vorbeşte. Aceleaşi accidente stupide, aceleaşi bătăi şi aceleaşi replici de prost gust le vezi, le auzi şi le citeşti pe stradă sau pe chipurile trecătorilor ce o animă. Într-o ţară unde a da dovadă de educaţie şi bună creştere înseamnă “a fi luat de fraier”, apare fenomenul emigra­ţiei sociale. Oamenii de calitate – adică publicul căruia nu-i poţi vinde bullshit informaţio­nal – pleacă din ţară, pentru că nu se mai simt în siguranţă. Ei văd mai departe de “farfuria cu lături”, de ştirile cu bătăi şi accidente. Ei văd chipurile schimonosite ale unor lideri care s-au clonat la pu­-tere sau care au extins metastazele corupţiei în justiţie şi în sistemul instituţiilor publice.

Da, doamnelor şi domnilor, diferenţa între presă şi politica românească este că prima resimte bolile cronice ale societăţii, în vreme ce a doua le generează. Aşa se întâmplă mai ales într-o ţară unde orânduirea care a distrus floarea intelectualităţii, în speţă comunismul, ajunge să fie “studiat” şi “condamnat” de urmaşii ideologilor şi torţionari­lor acestuia. Prin urmare, ce poţi aştepta de la o presă care evoluează într-un asemenea context social? Integritate şi profesionalism pe toată linia? Nu, nici vorbă! Fiecare trebuie să-şi caute propriile repere şi să mulţumească cerului că le poate totuşi găsi, printre tone de maculatură.

Ad