Ion I.C. Brătianu: un politician dominator

Ion I.C. Brătianu
Ion I.C. Brătianu

Martori a două ten­dinţe opuse, una de a mitiza şi alta de a devaloriza tot ce este românesc, se cuvine să ne aducem aminte de persona­lităţile cultu­rii noastre, din toate domeniile – litera­tură, artă, filosofie, ştiinţă, medicină, politică, sport etc. – care, prin opera lor, au făcut posibil desti­nul european al românilor din zilele noastre.

Această operă ne de­monstrează că, nici în bine, nici în rău, nu suntem fundamental altfel decât cei din jurul nostru.

La 20 august 2013 se împlinesc 149 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai influenţi politicieni români din primele trei decenii ale secolului trecut, Ion I. C. Brătianu, fiul ilustrului om politic din secolul al XIX-lea, Ion C. Brătianu, fondatorul Partidului Naţional Liberal.

I se spunea, în copilărie şi la maturitate, Ionel, dar diminutivul nu însemna câtuşi de puţin că, în comparaţie cu tatăl său, el ar fi fost un Brătianu de mai mică anvergură.

Venit pe lume în 1864, în conacul familial Florica, din Ştefăneşti (Argeş), Ionel Brătianu era fiul cel mai mare într-o familie care număra şapte copii – trei băieţi şi patru fete. Copiii au beneficiat de o educaţie îngrijită şi armonioasă şi rezultatul a fost că toţi fiii lui Ion C. Brătianu s-au ilustrat în viaţa politică românească. S-a spus chiar despre familia Brătianu că ea alcătuia un fel de dinastie de politicieni care, mai târziu, într-un moment important din istoria monarhiei, devenise mai puternică decât “dinastia de Sigmaringen”.

Dar evident că dintre toţi, Ion I. C. Brătianu a avut personalitatea cea mai proeminentă şi de aceea găsim numele lui implicat, în poziţii mereu dominante, în cele mai importante evenimente naţionale de la începutul secolului al XX-lea.

[pullquote]

Despre Ion I. C. Brătianu

Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Trecutul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei “trei mari”: Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.
(Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti)

Acum nu mai erau doi stăpâni în Ro­mâ­nia, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare.(Nicolae Iorga, dezmoştenirea lui Carol al II-lea în 1927 de către regele Ferdinand)

“…el niciodată nu m-a considerat ca o cantitate neglijabilă; pentru el eu contam. Dacă spun că am încercat, de atunci, simpatie pentru el, aceasta va fi exagerat, dar era un om care nu putea să treacă neobservat. El se străduia să placă, era tânăr, inteligent, clarvăzător şi, de la început, foarte apreciat de Regele Carol I. Era, într-adevăr, în Brătianu ceva dominator, care trezea o oarecare teamă”.
(Regina Maria)

Ion I. C. Brătianu nu a fost om politic sau de stat, pur şi simplu, nici măcar numai om politic reprezentativ sau un mare om politic, el a depăşit limitele omului de vocaţie, devenind un geniu politic, la fel ca părintele său.
(Anastasie Iordache, istoric)
[/pullquote]

După lecţii luate în familie, mai întâi cu mama sa şi apoi cu o institutoare din Elveţia de la care lua lecţii de desen, pian şi religie în limbile franceză şi germană, Ionel Bră­tianu absolvă cursul primar tot acasă, cu un profesor care se deplasează la Florica, venind de la Piteşti. Părinţii se mută, în 1876, la Bucureşti şi el urmează cursu­rile Colegiului Naţional Sf. Sava, obţinând bacalaureatul în 1882. Se ilustrează la matematică şi literatură şi, din 1883, pleacă la Paris pentru continuarea studiilor, părând că se îndreaptă – ca student la Şcoala Politehnică şi apoi la Şcoala de Poduri şi Şosele – către o carieră inginerească.

Obţine o diplomă de inginer în 1889 şi încearcă să obţină şi o licenţă în mate­matici la Sorbona. Eşuează însă în două tentative, iar în vara anului 1889 se întoarce în ţară. Peste puţin timp, îl regă­sim inginer clasa 3-a la Căile Ferate Române, sub conducerea marelui inginer Anghel Saligny. S-a spus mai târziu depre Ionel Brătianu că era un inginer submediocru, în ciuda faptului că i se încredinţează responsabilităţi destul de importante. Spre exemplu, în 1891, el răspundea de problemele tehnice ale căilor ferate din Moldova.

În orice caz, în 1895, abandonează ingineria şi intră în politică, devenind membru al Partidului Naţional Liberal şi, din acelaşi an, deputat de Gorj. Nu este niciun secret pentru nimeni că tradiţia li­berală a familiei şi numele tatălui său au reprezentat un mare atu în cariera sa politică, dar nu era un atu nemeritat.

În 1909, este ales preşedinte al PNL, calitate pe care o păstrează până la moartea sa, în 1927, şi care-i va permite să ocupe, în acest interval de 18 ani, de cinci ori funcţia de prim-ministru, aflându-se la putere mai bine de 11 ani: 1909-1911, 1914-1918, 1918-1919, 1922-1926 şi în 1927 timp de cinci luni. Concomitent, a ocupat, de multe ori în propriul său guvern, şi alte funcţii ministeriale: ministru al Apărării Naţionale, ministru al Afacerilor Externe, ministru de Interne.

Moartea lui Ion I. C. Brătianu, în noiembrie 1927, a fost o mare surpriză pentru toată lumea, fiindcă liderul liberal nu suferea de vreo boală gravă. Pe 18 noiembrie a avut un acces de febră puternică, însoţit de sufocare, şi i s-a diagnosticat o amigdalită acută. Tratamentul chi­- rurgical, deşi ales de conclavul celor  mai buni medici din ţară, nu a fost însă eficace. Infecţia s-a propagat în sânge, nu a mai putut fi controlată şi prim-ministrul a murit pe data de 24 noiembrie 1927.

Ca şi în cazul fostei guvernări liberale de 12 ani, dintre 1876-1888, şi guvernarea lungă a lui Ionel Brătianu, cu începere din 1909, a sfârşit prin a obosi opinia publică. Ea a fost însă justificată prin calităţile şi clarviziunea omului politic, extrem de vizibile şi care i-au adus un mare capital politic în timpul primei conflagraţii mondiale.

După cum se ştie, liberalii erau partizanii alianţei cu puterile Antantei, spre deosebire de conservatori, adepţi ai neutralităţii ori ai alianţei cu Puterile Centrale, potrivit dorinţei bătrânului Carol I. După moartea acestuia din urmă, în 1914, balanţa s-a înclinat net în favoarea opţiunii liberale.

Evoluţia defavorabilă a războiului a dus însă la refugierea Guvernului român la Iaşi, iar Ionel Brătianu a cedat, în ianu­a­rie 1918, funcţia de prim-ministru gene­-ralului Alexandru Averescu. Peste două luni, şeful oficial al Guvernului va deveni conservatorul Alexandru Marghiloman, simpatizant al Puterilor Centrale de ocupaţie. Ionel Brătianu a apreciat cu înţelepciune că, în pacea forţată pe care Puterile Centrale aveau s-o impună României, conservatorii aveau şansa obţinerii unor condiţii mai favorabile.

Când soarta războiului s-a întors, după victoriile de la Mărăşti şi Oituz, Ionel Brătianu s-a reîntors la guvernare şi a denunţat tratatul impus de Puterile Centrale. Prevalându-se de faptul că Parlamentul român nu a validat niciodată acest tratat impus de un regim de ocupaţie, el a reuşit, cu mari eforturi, ca şef al delegaţiei române la Congresul de la Paris, să convingă marile puteri, deloc binevoitoare la început, de legitimitatea revendicărilor teritoriale româneşti (Transilvania, Basarabia, Bucovina).

Guvernărilor lui Ionel Brătianu li se datorează, de asemenea, marea reformă agrară din 1921 – realizată sub Alexandru Averescu, aliat politic, dar susţinută şi argumentată cu energie de Ionel Brătia­nu  încă din 1913 -, avântul şi modernizarea economică a României Mari, în conformitate cu doctrina economică liberală “prin noi înşine”, precum şi Constituţia din 1923, care prevedea recunoaşterea drepturilor minorităţilor.

Ultimele articole

Articole similare