Poate aţi remarcat deja obsesia mea de a povesti peripeţiile prin care trec de fiecare dată când ajung în ţară. Când mergi ca turist în România, aşa cum faceţi majoritatea dintre dvs., nu ai cum să-ţi dai seama de dimensiunea reală a birocraţiei şi de problemele pe care le întâmpină oamenii în viaţa de zi cu zi. După ce veţi citi aceste rânduri, poate că data viitoare veţi fi mai indulgenţi faţă de nervozitatea evidentă a românilor.
Parte într-un contract de închiriere a unui teren din Bucureşti, m-am dus să-l înregistrez, pentru a plăti impozitele aferente. Primul drum a fost la circa financiară de care aparţin cu plata taxelor şi impozitelor locale. Amabilă, funcţionara mi-a zis că trebuie să merg la secţia financiară din sectorul unde se află terenul închiriat, fiindcă “impozitul pe chirie este venit la bugetul local”.
M-am interesat unde se află acel birou, m-am urcat în maşină şi am luat-o în direcţia respectivă. Aici, o altă funcţionară, amabilă şi ea, îmi spune exact pe dos, că “impozitul pe chirii generează venituri la bugetul de stat”. Prin urmare, sunt trimis la administraţia financiară de stat de care ţine sectorul unde se află terenul respectiv, cu indicarea clară a adresei. Altă deplasare prin Bucureşti, zeci de minute pierdute în trafic, dificultatea de a găsi un loc de parcare şi coada la un nou ghişeu. De dincolo de geam, o femeie tânără mă ascultă cu amabilitate, după care îmi înşiruie o listă întreagă de documente de care am nevoie, precum şi ghişeul la care trebuie să depun dosarul.
Cu o parte din actele cerute la mine, completez un formular (în două exemplare!) şi mă prezint la ghişeul indicat. Aici, o altă funcţionară, amabilă şi ea, îmi spune că nu sunt în locul potrivit: trebuie să merg la administraţia financiară de domiciliu, şi nu la aceea de care ţine terenul. Îi explic, în mod inutil, că este al patrulea loc în care sunt trimis. Puţin surprinsă şi parcă nesigură pe ceea ce-mi spune, mai citeşte o dată contractul, se consultă cu un coleg de birou, după care îmi spune, pe un ton hotărât, că dosarul trebuie depus la administraţia financiară de domiciliu.
O iau din nou la drum prin Bucureştiul încins, cu peste 40 de grade la sol, şi ajung în cealaltă parte a oraşului. Mă aşez la coadă la singurul birou care părea să aibă activitate. În faţa mea, câteva persoane “negociau” cu funcţionara lista de documente care trebuiau depuse la un dosar. Când îmi vine rândul, îi explic doamnei ce caut acolo. Răspunsul vine repede: “Nu la mine, mergeţi la celelalte ghişee”.
La “celelalte ghişee” nu era nimeni. Mă aşez totuşi la unul din ele. După puţin timp, o funcţionară care-şi făcea de lucru la un birou mă întreabă ce doresc. Îi explic pentru ce sunt acolo şi îmi confirmă că sunt în locul cel bun, după care îmi enumeră lista de do-cumente pe care trebuie să le conţină dosarul.
O întreb de ce e nevoie de trei exemplare în original de la contractul de închiriere, mai ales că nu am decât unul. Acceptă şi varianta unor copii legalizate, dar pentru asta trebuie să merg la un notar.
Plec în căutarea unui birou notarial, pe care îl găsesc fără prea mare greutate. Într-o ţară în care trebuie să legalizezi şi biletul de intrare la cinema, birouri notariale sunt din abundenţă. După aproape o oră de aşteptat, am plecat cu cele trei copii legalizate. Între timp, ziua de lucru la birouri se cam terminase şi, ca să nu fac încă un drum degeaba, am lăsat depunerea dosarului pentru ziua următoare.
A doua zi lucrurile s-au desfăşurat fără prea mari surprize, afară doar de faptul că funcţionara cu care discutasem cu o zi înainte nu era la serviciu, iar colega ei mi-a cerut un act suplimentar. Pe care, desigur, nu-l aveam la mine.
Poate vi se pare experienţa mea exagerată şi o puneţi pe seama întâmplării. La urma-urmei, puteam să nimeresc din prima la biroul potrivit, nu? În acest caz, poate ar trebui să vă povestesc că am avut nevoie de exact 10 zile ca să înmatriculez o maşină cumpărată, în mai puţin de 15 minute, de la târgul auto din Vitan: două zile ca să traduc documentele originale, două zile ca să mă programez la RAR pentru obligatoria carte de identitate, 4 zile ca să calculeze statul suma de plătit ca taxă de poluare, după care alte două zile pentru a primi numerele şi talonul de înmatriculare. În total, 10 zile, nenumărate drumuri de la un birou la altul şi un teanc de documente: traduceri, legalizări, chitanţe, dovezi de asigurare etc., etc.
Şi dacă tot nu v-am impresionat, atunci să vă mai spun că a fost nevoie de cinci săptămâni încheiate pentru a primi o dovadă de la Poliţie, pentru o maşină vandalizată. După declaraţia dată în faţa unui poliţist de sector, urma să primesc dovada depunerii acelei declaraţii, necesară la firma de asigurări. Timp de 5 săptămâni, la fiecare două-trei zile m-am prezentat la secţia de poliţie în persoană sau am dat telefoane, pentru a vedea dacă dovada a fost eliberată.
După vreo două săptămâni de insistenţe, mi s-a spus că poliţistul a plecat în concediu şi, cel mai probabil, a încuiat “dovada” mea în dulap. După exact cinci săptămâni, odată cu întoarcerea lui din concediu, mi s-a eliberat şi hârtia mult aşteptată.
În concluzie, România se schimbă, mentalităţile şi birocraţia, nu prea. Românii îşi pierd în conti-nuare zile întregi bătând drumurile de la un ghişeu la altul, legalizând în prostie documente şi plătind tot felul de taxe unui stat care nu le dă mare lucru înapoi.
