Faţă de asigurările de viaţă, unde lucrurile sunt relativ simple – companiile de profil plătesc beneficiarului, în cazul unui deces, capitalul angajat prin contract -, conceptul de invaliditate sau de boli grave este mult mai complex.
Invaliditatea este definită ca o incapacitate a persoanei de a mai lucra, pentru o perioadă de timp sau pentru totdeauna.
O regulă generală pe care toţi trebuie s-o înţelegem este că niciodată un angajat sau un lucrător pe cont propriu nu poate câştiga, aflat în oprire de muncă, mai mult decât câştiga muncind. De obicei, nivelul este de 70%, dar există şi excepţii.
În cazul invalidităţii, contează dacă această stare este generată de o boală sau de un accident.
Dacă este vorba de un accident, putem avea trei variante:
– accidentul s-a produs la serviciu, în cadrul programului, iar omul desfăşura munca lui uzuală;
– ghinionul a venit în maşină sau pe stradă;
– al treilea caz este când invaliditatea se insta-urează că urmare a unui accident produs în altă situaţie decât cele menţionate mai sus.
Este important unde se petrece accidentul, pentru că primul plătitor poate fi CSST (asigurarea pentru accidentele de muncă) sau SAAQ (în cazul în care suntem pietoni, şoferi sau pasageri într-un vehicul).
Primul plătitor este cel care, chiar dacă avem o asigurare privată de invaliditate, va acoperi – pentru doi ani, în general – o parte din prestaţia de invaliditate.
Dacă asiguratul are, să zicem, un contract personal pentru 2.000 de dolari pe lună, iar CSST sau SAAQ au determinat că maximul plăţii pentru el este de 1.000 de dolari pe lună, atunci asigurarea privată va acoperi doar diferenţa de 1.000 de dolari.
În momentul în care cele două organisme nu mai plătesc, asigurarea personală preia întreaga plată.
Este principiul anunţat mai devreme: nimeni nu poate câştiga stând acasă mai mult decât muncind.
Aproape întotdeauna, la plata unei prestaţii de invaliditate companiile cer o probă de venit pe ultimii doi sau trei ani. Deci este inutil să facem o asigurare de invaliditate pe 5.000 de dolari, când venitul nostru lunar este de numai 2.000.
Există, de asemenea, un concept numit propria profesie. De exemplu, un şofer de truck îşi rupe picioarele şi nu mai poate conduce camionul. El este invalid pentru meseria lui şi acest fapt este acceptat ca atare pentru o perioadă de doi ani, de obicei. După aceea, doctorul îl poate declara invalid pentru această muncă, dar apt, de exemplu, să lucreze ca muncitor pe o bandă de fabricaţie, unde nu-şi foloseşte picioarele. Astfel, perioada lui de invaliditate se termină – şi plata, la fel.
Mulţi cred că, dacă au o asigurare de invaliditate până la pensie, plata va fi făcută automat până la pensionare. (De reţinut că poliţa de invaliditate nu va depăşi niciodată vârsta de pensionare). Asta se întâmplă însă numai pentru invaliditatea totală, pe care trebuie să o semneze un doctor care să constate că omul în cauză nu mai este apt pentru nicio muncă, pentru totdeauna. În această situaţie, invaliditatea se plăteşte până la 65 de ani, dacă poliţa acoperă o invaliditate pe termen lung.
Ca în cazul tuturor celorlalte produse, există asigurări ieftine sau scumpe. În cazul unei poliţe de invaliditate, este bine să înţelegem că, plătind 20 de dolari lunar, nu putem avea 2.000 de dolari pe lună până la pensionare, stând acasă. Mulţi se mulţumesc să ştie că sunt acoperiţi, dar nu sunt curioşi să afle şi cum.
Dintre toate produsele de asigurare, cel pentru invaliditate este de departe cel mai complex, pentru că în joc intră foarte multe variabile: accident sau boală, unde s-a produs, ce spune expertiza medicală şi aşa mai departe.
Un sfat prietenesc este să nu magazinaţi poliţa de invaliditate ca pe o asigurare la maşină. E nevoie neapărat de o discuţie serioasă cu un consilier, pentru că acest produs nu se cumpără după preţ, ca la maşină, ci după ceea ce conţine exact.
