La charte de l’intolérance

Cu obsesia sa de a impune Charte des “valeurs québécoises”, PQ poate fi subiect de psiha­na­liză. Printre stupidele argumente oferite a fost şi acela că, vezi Doamne, Québecul a fost marcat de experienţa dominatoare a bi­sericii catolice şi că vrea ca acest lucru să fie evitat de acum încolo. Problema este că guvernul se comportă exact ca biserica. Toţi suntem fiii săi, care trebuie ghidaţi spre calea cea dreaptă, fiindcă sunt incapabili să o găsească singuri.

Obsesia PQ pentru paternalism se vede şi din numele ministerului care a iniţiat proiectul: Ber­nard Drainville este ministrul responsabil de instituţiile democratice şi de participarea cetă­ţenească. Oare stăm aşa de prost cu democraţia încât avem nevoie de un ministru special pentru asta? în Zimbabwe cum o fi?

Legea PQ-ului, oricât de mult s-ar învârti Pauline Marois în jurul cireşului, este în primul rând o lege anti-Montréal şi apoi o le­ge anti-musulmană. De o ipo­cri­zie fascinantă, PQ-iştii au acordat parla­men­tarilor dreptul de a nu respecta legea care-i priveşte pe angajaţii statului şi de a purta în­sem­ne religioase ostentative, dacă doresc.

Ru­şinea cea mai mare este că acest proiect de lege este promovat de un fost ziarist (Bernard Drain­ville a lucrat pentru Radio-Canada, înainte să sară în barca PQ-ului), care arată că nu are bruma de cultură generală care să-i permită să înţeleagă diferen­ţele între două religii. Pentru că, dacă pentru un creştin, a nu purtea o cruciuliţă la gât nu e un mare lucru, pentru un sikh este de neconceput să nu-şi poarte turbanul. Iar dacă nu e lipsă de cultură generală, atunci e o meschi­nărie fără seamăn.

Proiectul de lege oripilează pentru că îi atacă exact pe imigranţii şcolarizaţi, integraţi în Québec, vorbitori de franceză şi care nu puneau mari probleme societăţii care i-a primit. Legea se referă la angajaţii care lucrea­ză la stat, incluzând aici şi pe cei care funcţionează în spitale şi şcoli. Ce trebuie făcut dacă aceşti oameni refuză? îi dăm afară când deja spitalele urlă de ani că nu au suficientă forţă de muncă? Le dăm amenzi? Ministrul PQ recunoaşte că nu s-a gândit încă la această situaţie.

Proiectul de lege reuşeşte cu brio la un singur capitol: îi agită din nou pe toţi extremiştii, dintr-o parte şi din alta a baricadei.

Legea eşuează exact acolo unde doare mai tare. Vrem să-i păzim pe copii de pericolul religiei (nu are rost să discutăm de unde nevoia asta presantă la PQ, când mai bine ar reintroduce în şcoli educa­ţia sexuală, întrucât cazu­rile de BTS se multiplică fără înce­ta­re). Dar de ce finan­ţăm, în acelaşi timp, toate şcolile religi­oase? Pe acei copii nu-i mai protejează nimeni. PQ îi abando­nează fără să aibă vreo jenă.

Trec zilnic pe lângă o şcoală musulmană şi, de multe ori, am văzut elevele oprindu-se la 500 de metri de clădire şi ajutându-se una pe alta să-şi pună voalurile, înainte să intre la cursuri, sau să şi le scoată după, pentru a scăpa de privirile aţintite asupra lor, atunci când merg pe stradă. Aceste fete vor să fie la fel ca şi celelalte de vârsta lor. Dar de ele nu are grijă nimeni. Au fost abandonate de către toate guvernele.

Vrem să le eliberăm pe feme­ile musulmane. Dar mai întâi le dăm în cap la ale noastre: YMCA a hotărât să vopsească ferestrele de la o sală de gimnastică, pentru că vederea femeilor care alergau la bandă îi tulbura pe membrii unei religii. Pro­ble­ma asta nu va fi rezolvată de lege nici de acum înainte, pentru că sălile de gimnas­tică nu sunt ale statului.

Nu este rezolvată nici situaţia cazurilor de poligamie din Québec – din ceea ce vedem pe străzi, intuim că ele există, dar nu aflăm cu certitudine decât accidental, ca în cazul crimelor lui Shafia.

Pentru a schimba toate acestea ai nevoie de curaj, iar asta nu există încă în actualul guvern.

Când îl vezi pe Bernard Drain­ville explicându-ţi dragostea lui faţă de laicitate şi faţă de egalita­tea femeilor cu bărbaţii, toate lămâile dintr-un Loblaws nu sunt de ajuns pentru a-ţi combate greaţa.

Să-i reamintim domnului mi­nistru că în Québec, conform datelor oficiale, o femeie câştigă cu 2,7$ pe oră mai puţin decât un bărbat. Pentru o familie monoparentală, în care mama creşte singură unul sau doi copii, este une méchante différence, cum le place quebeche­zilor să spună.

Dar şi la acest capitol, guvernul se face că plouă.