10 Mai, o zi cât o istorie

Iniţiem, din acest număr, o serie de articole despre istoria României, care, spe­răm noi, vor fi de un real interes pentru cititorii noştri. Articolele ne sunt propuse de Marin Pârvulescu, colonel în rezervă stabilit la Montréal, pasionat de istoria ade­vărată a României şi de transmiterea ei către noile generaţii de români. Începem seria de articole cu unul despre semnificaţia zilei de 10 Mai în istoria poporului român, articol din care publicăm în această ediţie prima parte. (P. R.)

10 Mai nu este o zi calendaristică, ci a fost un şir de proiecte parţiale cu scop final precis, cu scadenţe succesive peste ani. Teoretic, o utopie, un scop al vieţii unor oameni obsedaţi de dragoste de neam, care se va realiza însă ca un miracol, cu rigoare aritmetică, într-un mediu agresiv şi ostil, devenind în prezent, din raţiuni poli­tice, obiect al disputei şi de­făimării naţio­­nale. Oricum, nu ne mai aflăm în prezent în contextul opţiunii între republică şi monarhie, ci doar al analizei unui trecut glorios, dar ireversibil.

Absenţa şi în acest an, din majorita­tea publicaţii­lor din ţară şi, iată, şi din a celor de limbă română din Montréal, a referirilor la ziua de 10 Mai ar putea dovedi lipsa de interes a românilor de pretutindeni pentru un şir de evenimente majore care au dus la constituirea statului strămoşilor lor, ceea ce nu poate fi vero­simil. Este mai degrabă vorba, printre altele, de repercusiunile tentati­vei, în mare măsură reuşită, de ascundere, ignorare sau falsificare a împreju­rărilor şi chiar a datei calenda­ristice la care statul român a fost constituit.

Trăind secole la rând netulburaţi în prea mare mă­su­ră de deplasarea popula­ţiilor migratoare în drumul lor de la estul asiatic către vestul european, pe la nordul teritoriilor locuite de ei, românii vor mai profita, în evo­luţia lor, şi de alcătu­i­rea, la graniţele viitoarei Românii, a celor trei mari imperii sud-est europe­ne: tocmai dato­rită rivalităţii dintre ele, fiecare nu permitea celorlalte, din raţiuni de auto-apărare, să pătrundă şi să se aşeze defini­tiv pe teritoriile provinciilor româneşti.

Imperiul austro-ungar se va limita la administra-rea Transilvaniei şi apoi, în secolul al XVII-lea, sub pre­-textul plauzibil al impiedicării Rusiei să se extindă spre apus, va ocupa, în înţelegere cu Turcia, cele trei judeţe din nordul Moldovei voievodale – Cernăuţi, Storojineţ şi Hotin -, pe care le va denumi Bucovina (Ţara fagi­lor), provincie ce va reveni, în 1918, la România Mare.

Imperiul Otoman avându-şi arma­tele dislocate în Orientul Mijlociu, “războaiele” cu turcii ale domnitorilor români erau duse, de fapt, împotriva detaşamente­lor trimise peste Dunăre, atunci când aceştia refuzau plata “haraciului”. în realitate, chiar şi viteazul voievod Ştefan Cel Mare va muri liniştit în patul său de sufe­rinţă, după ce “închinase ţara la turci”, deoarece, aşa cum observă Nicolae Iorga într-o “Istorie” din 1910, “învăţat din nenorocuri, strălucitul domnitor ajunsese la concluzia că era mai bine să plătească birul la turci decât să sacrifice vieţile tinerilor moldoveni, necesari în luptele cu tătarii, cu leşii şi cu polonii, la răsărit şi în nordul Moldovei”.

Rusia, risipită în “cnezate”, va ajunge la Nistru abia după unificarea sub Petru Cel Mare, care, în anul 1711, în tentativa de a cotropi Moldova, va fi învins la Stănileşti, pe Prut, iar la retragerea peste Nistru va pleca cu el, pentru totdea­una, şi domnitorul Moldovei, Dimi­trie Cantemir, care, neinspirat, trecuse de partea ruşilor.

Acestei stări de fapt relativ suportabile i se va adă­uga acceptarea de către Turcia a alegerii de “domni pământeni” în Principate, ceea ce a făcut posibil, printr-un scenariu inteligent, pus la cale de iubitorii de neam, ca, la 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza să fie ales ca domnitor al Munteniei, după ce, la 5 ianuarie, fusese deja ales ca domnitor al Moldovei. Acceptând această numire, Turcia va accepta UNIREA DE FAPT a Principatelor Române.

Realizare esenţială, unirea sub sceptrul unui singur domnitor trebuia urmată de pasul următor al planului secret al ma­rilor patrioţi români, şi anume aducerea pe tronul domnesc a unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană, care să asigure o intervenţie diplomatică, dar şi militară, în favoarea Principatelor Române. După o tentativă nereuşită în Franţa, va fi adus, pentru a fi impus Turciei ca domnitor al Principatelor Române, Prinţul Carol, nepot de frate al împăratului Prusiei,

Wilhelm I, colonel de artilerie în armata unchiului său şi susţinut de către împăratul Franţei, Napolean III. Era ziua de 10 mai 1866.

Datorită schimbărilor majore ale raportului de forţe, devenise previzibil un război ruso-turc, preconizat a avea loc la sud de Dunăre, caz în care traversarea teritoriului românesc de către armata rusă era inevitabilă. Prevăzători, responsabilii destinelor româneşti vor propune mai întâi Turciei să acorde independenţa Principa­telor, în urma căreia acestea urmau să-şi declare neutralitatea. Pe acest motiv nu ar fi permis armatei ruse să traverseze teritoriul ţării şi, în acest fel, războiul pe care Turcia risca să-l piardă nu va mai avea loc.

Considerând pierderea prea mare, Turcia va res­-pinge propunerea. În această situaţie, delegaţia română, care prevăzuse şi planul B, va pleca în Crimeea, unde

i-a propus Ţarului ca, pentru pregătirea războ­iului cu turcii, Rusia să trimită la Iaşi o delegaţie cu care să se stabilească itinerariul pe care armata rusă se va deplasa, pentru ca, din timp, să se repare drumurile şi podu­rile şi să se asigure hrana şi nutreţul pentru oameni şi cai. Românii vor reuşi astfel să prevină devas­tarea locali­tăţilor importante, reducând pierderile inevitabile.

Preocupaţi să îndeplinească etapele necesare sco­-pului final, marii patrioţi români nu vor aştepta finalul războiului ruso-turc pentru a realiza cel mai important pas istoric – independenţa de stat. Aşadar, la 9 mai 1877, atunci când războiul – cu participarea armatei române, care trecuse Dunărea la apelul comandantului rus: “Treceţi Dunărea, că turcii ne prăpădesc!” -, era încă în plină desfă­şu­rare, cele puse la cale cu inteli­genţă se vor declanşa. Când un deputat, dinainte pregătit, l-a întrebat pe mi­nistrul de Externe Mihail Kogălniceanu, în şedinţa Camerei Deputa­ţilor, “care este în prezent relaţia Principatelor cu Marile Puteri”, ministrul, având replica pregătită, va răspunde fără ezitare: “Suntem independenţi! Suntem o naţiune!”. Va urma o explozie de bucurie şi deputaţii vor vota, pe loc, o Declaraţie de independenţă, dinainte pregătită.

A doua zi, Senatul va vota şi el Declaraţia, după care toţi parlamentarii, însoţiţi de o mulţime de oameni care aflaseră vestea, cu cântece şi strigăte de bucurie, se vor îndrepta către Palatul domnesc. Aici, Domnitorul, Prinţul Carol, va aproba Declaraţia de Independenţă a Principatelor, care va deveni lege. Era în ziua de 10 mai 1877.

Analizând retroactiv evenimentele, pare evident că propunerea făcută în 1866 Porţii Otomane pentru accep­tarea Prinţului Carol ca domnitor al Principatelor ar fi avut loc întâmplător într-o zi de 10 mai. în schimb, este tot evident că aprobarea Declaraţiei de Independenţă de către Domnitorul Carol I, tot într-o zi de 10 mai, nu a mai fost întâmplătoare, ci în prealabil pusă la cale. Atenţi la ceea ce ar fi putut părea atunci amănunte, dar ştiind că vor deveni zile istorice, oamenii de stat ai vremii au vrut să le fixeze pe toate acestea în memoria poporului român, printr-o zi calendaristică identică, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să aştepte mai multe luni.

Dovadă incontestabilă a acestei prealabile intenţii este, iată, alegerea aceleeaşi zile calendaristice din aceeaşi lună şi pentru următorul moment în care s-a stabilit ca ţara să se numească ROMÂNIA, statul român să devină regat şi şeful statului se devină rege. Coroana regală, ca simbol naţional, va fi turnată din ţeava de oţel a unuia din tunurile Războiului de Independenţă. Era în ziua de 10 mai 1881. (va urma)