Maidanezul român

Îmi cer iertare, de la bun început, pentru că mai torn şi eu niţeluş gaz peste focul isteriei care a cuprins ţara noastră de ori­gine, după uciderea unui copil de patru ani, la Bucureşti, de către un câine fără stăpân.

Ştiu că la Montréal, sau oriunde în alt colţ al “lumii normale la cap” v-aţi afla, nu vă este frică să vă plimbaţi seara prin parcuri sau pe străzi. De asemenea, vă lăsaţi copiii să se joace liniştiţi în spaţiile special amenajate pentru ei, fără a cerceta în prealabil toboganele, leagănele sau băncile pe care se aşază. Mai ştiu că unii dintre dumneavoastră, dragi ro­mâni stabiliţi în străinătate, obiş­nuiesc să stea lungiţi pe iarbă, câteva minute, pentru a se relaxa, pe generoasele spaţii verzi ale metro­po­lelor canadiene.

Ei bine, în România noastră, toate activităţile enumerate mai sus comportă un grad de risc ridicat. Şi asta v-o spune un bucu­reş­tean get-beget, care şi-a petrecut copilăria, poate asemenea vouă, printre blocurile socialiste din Ca­pitală, dar şi din alte câteva oraşe ale ţării. Am fost şi eu fu­gărit de maidanezi, alături de co­legii mei de generaţie, atunci când băteam mingea în spatele blocului, m-am ferit şi eu de borcanele cu apă aruncate de la etaj de vecini nevropaţi şi, în fine, m-am zgâriat şi eu în fiarele ruginite ale puţinelor spaţii de joacă amenajate de autorităţile locale.

Interesant este că, după ani şi ani, copilul meu şi cei ai multora dintre amicii cu care băteam mingea în spatele blocurilor pot avea parte de aceleaşi senzaţii tari. Aproape nimic nu s-a schimbat: trebuie să eviţi anumite stră­duţe, pentru a nu fi încolţit de hai­tele de maidanezi, trebuie să scurmi nisi­pul cu un băţ înainte de a face un castel pentru a nu te înţepa în ace, fiare sau cuie şi – foarte important! – n-ai voie să te aşezi pe iarbă, pentru că mai peste tot sunt excremente canine. Gândi­-

ţi-vă la asta atunci când vă faceţi alergarea de seară prin parcurile sau cartierele de case ale Montréalului şi veţi înţelege măcar o parte din stresurile zilnice ale celor de acasă.

Nu ştiu dacă are vreun rost să căutăm vinovaţi, la cum se pre­zintă lucrurile astăzi în România. Cu o presă care face nuntă din înmormântarea “regelui” ţiganilor şi cu o clasă politică formată din “băie­ţaşi” cu discurs de manelişti, la ce te poţi aştepta?

A fost “nevoie” să mai moa­ră un copil pentru ca Parlamentul să voteze o lege prin care se permite eutanasierea câinilor fără stăpân, nerevendicaţi în termen de două săptămâni. Totul s-a fă­cut cu circul de rigoare: ONG-uri disperate care, chipurile, mili­tea­ză pentru protecţia patru­pezilor, dar care nu s-au remarcat decât prin comunicate de presă stupide, un primar desprins din paginile lui Caragiale, dornic să mai toace nişte bani publici pe un referendum inutil, şi aceeaşi garnitură de politicieni josnici, care ar fi în stare să facă orice pentru a se vedea la televizor. Dar daţi-mi voie să-i las în plata Domnului şi să vă ofer câteva infor­ma­ţii interesante despre câinii fără stă­pân, în general, şi despre “mai­-da­nezul român”, în special.

Am să încep prin a vă face cunoscut, dacă nu cumva ştiaţi, că în Canada, o ţară în care res­pec­tul faţă de necuvântătoare este dincolo de orice dubiu, se eutana­sia­ză anual peste 7.500 de câini şi peste 40.500 de pisici. Conform unei estimări oficiale din septembrie 2012, în România existau circa un milion de maida­nezi, iar în Bucu­reşti circa 65.000. În ultimii ani, au fost înregistrate zece decese provocate de muşcăturile maida­ne­zilor. De asemenea, între 10.000 şi 16.000 de persoane se prezintă anual la Centrul Antira­bic din cadrul Institutului de Boli Infecţioase “Matei Balş” din Ca­-­pitală, după ce au fost muşcate de câini. În 70% din cazuri este vor­ba de oameni muşcaţi de maida­nezi. Rapoartele autorităţilor române mai arată că întreţinerea unui câine fără stăpân costă 375 de lei pe lună (mult peste 100 de dolari), iar îngrijirea unui pacient muşcat de maidanezi, între 130 şi 400 de lei.

Ce-i drept, au fost semnalate şi cruzimi greu de imaginat, să­vâr­şite de hingheri, sub tăcerea complice a superiorilor.

În perioada 2001-2007, Administraţia pentru Supravegherea Animalelor – Bucureşti a raportat capturarea a 144.339 de câini, dintre care 80% au fost omorâţi şi doar 20% revendicaţi. Pentru aceasta s-a folosit un buget de nouă milioane de euro, deturnat de primării în beneficiul partidelor politice.

Aşadar, o mare afacere, pentru unii, şi un prilej de a-şi exersa ipocrizia, pentru alţii. “Iubitorii” noştri de câini comunitari fac gă­lăgie, îi hrănesc pe la colţurile blocurilor, cu alimente deseori alterate şi parcă dispar în pământ atunci când se pune problema adoptării unui astfel de “sufleţel”. Nimeni nu i-ar deparazita, vaccina şi lua acasă pe bieţii căţei, însă toţi strigă “să se facă ceva!”. Aşa se face că “maidanezul român” a ajuns şi el o sursă de profit. Ce mai contează cu ce preţ?!