Regele Carol I şi intrarea în Europa

Regele Carol I şi  domnitorul Alexandru Ion Cuza, în mod natural adversari în vremea lor, împart în posteritate meritul imens de a fi contribuit, fiecare într-un mod specific – şi în condiţii istorice distincte – la consacrarea identităţii euro­pene a României.

Carol s-a născut la 29 aprilie 1839, în oraşul Sigmaringen, situat în sudul Germa­niei,  în regiunea Baden Wurtenberg (fostă Hohenzollern), ca al doilea fiu al principe­lui Karl Anton de Hohenzo­llern şi al prin­cipesei Josephine Friederike Luise de Baden. După termianrea şcolii primare la Dresda, viitorul rege al Româ­niei a făcut studii militare, pregătindu-se, ca şi predecesorul său la conducerea Principate­lor, Al. I. Cuza, pentru o carieră în armată. În 1866, când s-a suit pe tronul Principa­te­lor, atinsese gradul de căpitan în armata Prusiei şi avea deja o experienţă bogată pe câmpul de luptă, din timpul războiului cu Danemarca (ianuarie-octombrie 1864).

Cel care l-a convins pe principele Karl von Hohenzollern-Sigmaringen să de­vină domnitorul Carol al Principatelor Unite a fost liberalul Ion C. Brătianu.

Prusia era în conflict cu Austria şi intrarea  în ţară a tânărului principe german  nu a fost lipsită de emoţii. El a călătorit pe tot tra­seul Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zü­rich – Viena incognito, practic deghizat şi sub un nume fals, Karl Hettingen. Emoţiile nu au luat sfârşit decât după intrarea în Principate, pe la Drobeta-Turnu Seve­rin. De fapt, mai corect spus, ele au devenit atunci emoţii pozitive, căci la 10 mai 1866, însoţit de Ion C. Brătianu, Carol intra în Bucureşti şi era primit de o mulţime entuziastă. I s-au înmânat cheile oraşului la Băneasa, el a jurat fidelitate şi respect pentru legile şi religia României, iar câte­va ore mai târziu era binecuvântat în biserica de pe Dealul Mitropoliei, de mitropolitul Nifon.

Imediat după instalarea sa pe tron, beneficiind şi de atmosfera favorabilă din jur, cu o clasă politică determinată să modernizeze ţara şi s-o emancipeze de sub suzeranitatea tur­ceas­că, Carol a devenit un monarh extrem de efici­ent şi de devotat responsa­bilităţilor sale. La 29 iunie 1866, Parlamentul a votat textul primei Constituţii a ţării, inspirată din constituţia Belgiei, una dintre cele mai avansate ale timpului. Ea nu menţiona ca obligaţii constituţionale relaţia de dependenţă faţă de Imperiul Otoman.

De asemenea, încă de la început, din primul său discurs după depunerea jură­mân­tului în Parlament, la 10 mai 1866, Carol s-a referit la proiec­tele sale de mo­-dernizare a României, iar cel mai important  a fost cel privind dotarea ţării cu o re­ţea de căi ferate. România nu poseda în 1869 decât o singură linie, de circa 60 km, între Bucureşti şi Giurgiu, şi evident că ne­voi­le erau mult mai mari.

O clauză secretă a schimburilor diplomatice cu Prusia era ca, în compensaţie pentru sprijinul acesteia în relaţiile  Româ­ni­ei cu Poarta Oto­mană, contractul de dotare a ţării cu 915 km de cale ferată să fie acordat unei firme germane, cu dreptul de a o exploata timp de 90 de ani. Este începutul aşa-numitei afaceri Strussberg, care a agitat, pe bună dreptate, întreaga societate românească şi a pus în primejdie însăşi domnia lui Carol.

Aceasta întrucât firma germană nu şi-a îndeplinit obligaţiile cu corectitudine şi a încercat să şantajeze statul român cu încetarea lucrărilor. Numai intervenţia can­celarului Bismarck a împiedicat ca scandalul să aibă un deznodământ catas­trofal pentru statul român şi pentru Ca­rol. Firma a fost obligată să plătească despă­gubiri pentru lucrările prost executate şi, în cele din urmă, prin răscum­pă­rare, căile ferate construite au devenit proprietatea statului român, din 1880.

Dar, în afara acestui episod în care intenţiile bune ale lui Carol au fost exploa­tate de o firmă veroasă, contribuţia lui la consacrarea României ca stat european a fost fundamentală. Încă din primii ani, s-a preocupat de modernizarea armatei naţionale, astfel încât, în 1877, când a izbucnit războiul dintre Rusia şi Turcia, România a fost în măsură să lupte cu succes pentru câş­tigarea Indepen­den­ţei. Carol a condus personal operaţiunile de luptă din sudul Dunării, iar victoriile armatei române, imortalizate şi în tablourile lui Nicolae Grigorescu, au atârnat greu în balanţă la terminarea războiului. România a fost recunoscută, după o intensă activitate diplomatică, ca stat independent, iar în 1880, domnitorul Carol şi-a luat titlul de rege, sub numele de Carol I. România a devenit astfel regat, unul dintre regatele dinamice ale Europei, care avea însă de recuperat o mare întârziere istorică.

Regele Carol a mizat mult, pentru întreţinerea acestui dinamism, pe stabilitatea politică şi, din acest motiv, partidul liberal al lui Ion C. Brătianu s-a aflat la putere doisprezece ani, între 1876 şi 1888. Intrarea în secolul al XX-lea consemnează încă două evenimente importante ale lun­gii domnii a lui Carol. Mai întâi, unul tra­gic, legat de structurile încă feudale din agricultură – marile răscoale ţărăneşti din 1907, înăbuşite în sânge de guvernul libe­ral revenit la putere – şi apoi unul militar: România intervine în al doilea răz­boi balcanic din 1913 şi obţine, prin pacea de la Bucureşti, sudul Dobrogei.

Ne apropiem de izbucnirea primului Război Mondial. Regele ar dori intrarea în conflict alături de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria), dar respectă opinia Consiliului de Co­roa­nă din august 1914 şi România alege, deocamdată, neutralitatea.

Moare peste puţin timp, la 14 octom­brie 1914, în vârstă de 75 de ani, urmat la aproape doi ani de regina Elisabeta, soţia lui din 1869, devenită ilustră sub pseu­do­nimul literar Carmen Sylva. Urma­şul lui Carol I, regele Ferdinand, va ale­ge, ascul­tând opinia publică ma­jo­ritară a ro­mâ­ni­lor, alianţa cu puterile Antantei. Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol adusese­ră deja România acolo îi era locul, între naţiunile europene.